La Kunsthistorisches Museum din Viena se află un tablou tulburător. Este vorba de “Varstele Omului si Moartea” de unul dintre cei mai talentati elevi ai lui Durer: Hans Baldung supranumit Grien, pentru precocitatea sa artistica si pentru verdele pe care il folosea in lucrarile sale. Mai mult decat clorofilic este un verde putred, un verde care rosiatec adeseori este o atentionare subliminala la goana timpului ca si in pictura de fata, supraintitulata “Dragoste si Moarte”.
De dimensiuni reduse, această operă din 1510 a artistului german conţine întreaga drama a trecerii ireversibile a timpului, aşa cum apare ea în degradarea fizică a fiinţei. Patru personaje evocă misterul vieţii. Vârstele omului sunt prezentate de la pruncul fraged, la tânăra ce-şi admiră frumuseţea în oglindă, până la bătrâna care parcă vrea să o avertizeze de deşertăciunea vanităţii, iar alături de toţi, ţinând în mâinile-i descărnate clepsidra timpului, stă moartea, de gen masculin în limbile germanice.
La vremea când a fost pictat tabloul, speranţa de viaţă a oamenilor era de 30 de ani şi chiar dacă mântuirea făgăduită de biserică putea sugera eternitatea spiritului, oamenii păstrau în inimi frica ancestrală de clipa despărţirii de lumea cunoscută. Fără să fie explicit, triumful morţii este evident şi farmecul macabru al tabloului are o seducţie tragică. Pierzania prin păcat făcea femeia recipientul dorinţelor dar şi al temerilor unei lumi a bărbaţilor, care păstra în Germania mai mult decât în contemporana Italie legături strânse cu Evul Mediu. Lui Baldung îi plăcea să picteze scene înfricoşătoare, scatologice. La Bamberg se păstrază o lucrare a sa ce ilustrează Potopul, iar tinerele femei strânse în îmbrăţişarea morţii sunt o temă frecventă, şi anticipează cu dramatismul lor tablouri similare pictate de Munch.
La Baldung gasim un erotism care alunecă în pervers şi straniu, un fetişism al fantasticului, a cărui durere dulce este plină de vibraţii. Ca şi Durer, în atelierul căruia a lucrat ca ucenic, Baldung este atras de lumea echilibrată şi de umanismul Italiei Renaşcentiste, dar volumele sale par să păstreze o voită stângăcie gotică şi mai ales un sens al mişcării. Nu sunt niciodată imobile, el introduce timpul ca element fundamental al compoziţiei. Pentru el moartea este singura realitate, de aceea chiar frumuseţea fizică, canoanele clasice, nu fac decât să accentueze contrastul cu urâţenia cadavrului în care se va transforma orice trup viu, sfârşit anunţat de care suferă şi istoria şi natura în pofida aparentei lor reciclări.
Baldung s-a născut la Weyersheim, Alzacia, sau la Schwabisch Gmund pe la 1480/5 iar la 15 ani încheiase deja o etapă a uceniciei de pictor la Strasbourg, ceea ce i-a adus porecla de Grien, adică tânăr, necopt. Aflat în atelierul lui Durer de la 18 ani, artistul este remarcat de contemporani pentru ceea ce s-a numit „răceala sa fierbinte”, sau „focul rece” combinaţia de raţiune şi sentiment din lucrările sale, fie că sunt desene, gravuri sau picturi. Este cerebral şi senzual deopotrivă, arta sa fiind o acoladă deasupra Renaşterii între goticul târziu şi manierism. Obsesiile lui sunt ale barocului.
A pictat opere religioase dar a excelat în nudurile feminine, unde vraja se împleteşte cu diabolicul, puritatea cu seducţia demonică, boala simţurilor cu păcatul unor suflete pustiite de neincrederea într-o Călăuză divină. El nu se pleacă în faţa normelor clasice care promovau armonia coloristică şi componistică. Îi place dezechilibrul. Stilul său este realist, dar personal şi plin de imaginaţie, având întotdeauna o tentă moralizatoare. Excelează în alegorii. Multe scene religioase sunt impregnate de o lumină misterioasă şi supranaturală. Aceasta se vede în Naşterea Domnului de la Munchen, unde Sfânta Familie dintr-un plan secund şi animalele prezentate în prim plan, sunt subordonate unei arhitecturi în ruină. Sentimentele sugerate sunt profunde, iar lumina scânteietoare din cerul de deasupra pereţilor dărmaţi sugerează divinitatea, ca purtătoare a speranţei.
În numeroase tablouri dominanta cromatică este verdele. Dar nu acela clorofilic, ca simbol al unei tinereţe veşnice, ci verdele cadaveric, verdele frunzelor atinse de toamnă, susurând o boare diafană ca învăluită de mrejele nefiinţei. A fost şi un neîntrecut portretist. Bun observator el caracteriza cu precizie. In portretul de mai jos se vede influenta lui Cranach in detaliile vestimentare, mai ales bijuteriile care o impodobesc pe aceasta necunoscuta, cu trasaturi la moda in vremea lui Baldung: fata rotunjoara, ochii migdalati, par auriu. Remarcabila este paleta redusa de culori si nenumaratele nuante care dau un mare dinamism lucrarii, foarte muzicala cu forte si pianissimo in juxtapuneri indraznete.
A făcut desene, gravuri, proiecte de vitralii. Excelează în cadre mitologice şi alegorice. Are o gravitate aspră şi nu o dată priveşte ironic, la viciile şi virtuţile contemporanilor lui pe care le sugerează simplu, cu câte o metaforă cu tâlc. La el dragostea are mingi legate de tălpi, deci trebuie să umble cu grijă, iar frumuseţea se priveşte în oglindă doar pentru a întrezări în reflecţia ei, decrepitudinea care o pândeşte. Bărbaţi bătrâni curtează femei tinere sperând ca acestea să le dea din vigoarea lor, dar ele îi uşurează de bani. Altarul său Încoronarea Fecioarei (1516), din catedrala de la Freiburg, este considerată ca cea mai importantă operă a sa care se păstrează.
Una dintre lucrarile sale cele mai interesante si care a suferit multe vicisitudini fiind taiata in mai multe parti, pentru a se potrivi cu morala epocilor care i-au urmat, este “Lot si fiicele sale”. Recent a fost refacuta si chiar a fost imprumutata de la actualul proprietar pentru a fi expusa la Karlsruhe unde a avut loc anul acesta o importanta retrospectiva a artistului german, intitulata Sacru si Profan.
Povestea lui Lot apare in Vechiul Testament, Geneza XIX: 30-38, si are toate ingredientele unui best-seller. Pe scurt, Lot ii ospeteste la el pe cei doi ingeri care venisera sa se convinga de destrabalarea si neascultarea cuvantului Domnului a oamenilor din Sodoma si ca acestia sa nu fie violati de concetatenii sai, le datuse viciosilor pe propriile fiice fecioare. Ingerii il sfatuiesc sa paraseasca orasul ce va cunoaste mania divina, pe drum sotia lui Lot intoarce privirea si este transformata intr-o coloana de sare. Ramas singur cu fetele sale, acestea il imbata si se culca cu el tematoare ca pamantul va ramane fara oameni. Imaginea de seducatoare a fiicelor lui Lot corespunde gustului epocii pentru povestile cu vrajitoare, pe care lui Baldung ii place mult sa le ilustreze in gravuri incitante.
La vremea respectiva fiicele lui Lot se bucurau de un mare prestigiu si alte figuri precum Salomeea erau populare, permitandu-le artistilor sa prezinte erotismul in consens cu moralitatea. Pictura de mai jos imi aminteste si de Titian si de Olimpia lui Manet, si stralucirea alba a trupului feminin, a carui sexualitate este sporita de contrastul cu asternutul rosu, privelistea indepartata a Sodomei in flacari si Lot band licoarea seductiei cu ochi sovaitori este o incitanta alegorie a aceleiasi teme obsedante pentru Baldung, bucura-te de tinerete cat o ai, mai tarziu este intotdeauna prea tarziu.
Pe langa culorile contrastante, juxtapunerea tineretii cu batranetea il atrage mult pe Baldung. Femeia este insa seducatoarea de serviciu. Cand este tanara si frumoasa, altfel, ca o hoasca batrana nu ii mai ramane decat sa devina vrajitoare, in aceasta calitate putand sa le perverteasca pe tinerele inocente asigurandu-le o eternitate de durere.
Din 1530 şi până la moartea sa la Strasbourg în 1545 s-a bucurat de o largă apreciere.
Felicitari pt initiativa,.. Mulțumim pt bogăția paletei de subiecte. Bref, infuzie de cultura!!
Mulțumesc mult pentru aprecieri, îmi fac mare plăcere! Urmează prezentări de muzee, orase, expoziții, sper cât mai variate.
Multumesc!