Henri Matisse, culoarea vie și bucuria de a trăi în pictură

„Ceea ce visez este o artă a echilibrului, a purității și a liniștii, lipsită de subiecte tulburătoare sau deprimante, o artă care ar putea avea pentru oricine lucrează cu mintea, atât omul de afaceri, cât și omul de litere, de exemplu, o influență liniștitoare, ca un fotoliu confortabil în care te odihnești după o zi de trudă” (H.M.)

Multă vreme, cei ce ajungeau acasă la Matisse se așteptau să le deschidă ușa un adevărat sălbatic, care să justifice denumirea de fauve – “fiară” dată de criticul Vauxcelles grupului de artiști care sfida convențiile la Salonul de la Paris din toamna anului 1905. În schimb îi poftea înăuntru un domn distins, cu barbişon și maniere stilate. Matisse avea pe atunci în jur de 35 de ani și devenise liderul unui grup de artiști nonconformiști care șocaseră publicul și critica, îndreptațind numele pe care îl primiseră de “salbatici”. Orice lucrare academică apărea lângă operele lor ca “un Donatello între fiare”. Totuși oamenii simțeau pe atunci nevoia unui șoc vizual. Unei emoții diferite. Si este ceea ce aduc fovii. O explozie de culoare. Trecuse aproape o jumatate de veac de la Salonul (1863) unde Manet își prezentase lucrarea “Micul dejun pe Iarbă” care revoluționase prin temă, compoziție și tratare plastică arta, scoțând-o din făgașul academic. Sfârșitul secolului excelase în folosirea stilurilor istorice în arhitectură, ca o recuperare a valorilor trecutului. În pictură, impresionismul, postimpresionismul, cloisonismul, simbolismul îndepărtaseră arta de un realism care căuta veridicitatea, pentru unul ce exterioriza o realitate interioară prin culoare, dinamism, aplatizări, planuri ample, conținut simbolic. Pornind însă de la natură, de la ritmul ei. Aproape concomitent în mai multe locuri din Europa, culoarea devenea protagonista picturii.

“Un artist trebuie să posede Natura. El trebuie să se identifice cu ritmul ei, prin eforturi care să pregătească măiestria ce-i va permite mai târziu să se exprime în limba sa.”(H. M)

„Găsiți o corespondență perfectă între natura desenului și natura picturii? După părerea mea, acestea par total diferite între ele, absolut contradictorii. Una, desenul, depinde de plasticitatea liniară sau sculpturală, iar cealaltă pictura, depinde de plasticitatea colorată.”

Forme neconvenționale, culori strălucitoare, complementare, simplificări abile, reducere la esență. Matisse caută expresia, dar mai ales calmul, vrea ca arta să fie un refugiu de la necazurile lumii. Și tabloul de la începuturile sale expresive care cel mai mult a ilustrat demersul psihic al acestui mare pictor este Luxe, Calme et Volupté din 1904 (ulei pe pânză, Musée d’Orsay, Paris). Titlul vine de la refrenul poemului lui Charles Baudelaire “Invitație la o călătorie” din 1857, în care un bărbat își invită iubita să călătorească cu el în paradis. Stilul este neo-impresionist, influențat de pointilismul lui Signac și Seurat, iar peisajul a fost inspirat de o priveliște avută de la fereastra casei lui Signac, la Saint Tropez, unde Matisse a petrecut o vacanță. Căutările sale de atunci sunt sintetizate în “Note ale unui pictor” din 1908.

“Ceea ce caut este mai presus de toate expresia… Nu reușesc să fac diferența între sentimentul pe care îl am pentru viață și modul meu de a-l exprima. Expresia, în felul meu, constă în pasiunea reflectată pe un chip uman sau trădată de un gest violent. Intreaga compoziție este expresivă. Locul pe care îl ocupă figurile sau obiectele, spațiile goale din jurul lor, proporțiile, totul are un rol în tablou. Compoziția este arta de a aranja în mod decorativ diversele elemente de care dispune pictorul pentru a-și exprima propriile sentimente. Într-un tablou, fiecare parte va fi vizibilă și va juca rolul care i-a fost atribuit, indiferent dacă acesta este primar sau secundar. Orice lucru care nu-i este util picturii îi este dăunător. O operă de artă trebuie să fie armonioasă în totalitate; orice detaliu de prisos ar înlocui detalii esențiale în mintea privitorul.” Matisse – Note ale unui pictor, 1908

Pentru a înțelege ce a vrut Matisse să spună cu această afirmație trebuie să vedem dezvoltarea operei sale. Henri a început să picteze în anii 1890, într-o perioada de asimilari și reconsiderari ale artei. Avea 21 de ani și ajunsese la artă indirect, ca atâția alții la vremea sa, dezamăgindu-și părinții care doreau ca el să intre în afacerea cu grâne a familiei ori să studieze dreptul.

Matisse s-a născut în localitatea Le Cateau-Cambresis din nordul Franței, unde tatăl său era negustor de grâne și mama pictor amator. Henri-Emile-Benoit nu avea tragere de inimă pentru negoț, și, dupa un an la Paris unde a studiat dreptul, și-a început viața profesională ca funcționar într-un notariat. Se plictisea însă nespus și obișnuia să arunce cu cocoloașe de hârtie suflând printr-un tub în capetele celor care-i treceau pe sub fereastră. Tensiunile cu părinții l-au scos din minți într-o asemenea măsură încât i-a crescut tensiunea și a ajuns la spital. Acolo bolnavul din patul vecin copia peisaje în ulei. Atunci Henri i-a cerut mamei să îi aducă și lui o trusă de pictură și s-a pus pe lucru. Dupa câteva zile și-a dat seama ca asta era vocația, viața lui. S-a înscris la școala locală de arte, dar ceea ce dorea cu adevărat era să studieze la Paris, așa că s-a luptat să își convingă tatăl până când a reușit și a ajuns în capitala Franței în 1891.

Deși nu avea o alocație prea mare din partea familiei, Matisse se descurcă și stăpânește rapid tehnica academică, primind laude oficiale. Se îndrăgostește de o fată frumoasă, Camille Joblaud, model, și în 1894 au o fiică, Marguerite. În 1895 se înscrie la Școala de Beaux Arts în atelierul pictorului simbolist Gustave Moreau. Este coleg cu Georges Rouault, Leon Lehmann printre alții. Moreau le sprijină dorința de a visa și de a înțelege actul pictural ca ceva mai mult decât tehnică. Lui Matisse îi place să experimenteze cu culori și forme îndrăznețe. O dată profestorul îi spune: “Tu vei simplifica pictura”. Este prieten cu Marquet pe care îl cunoscuse în 1892 și împreună pictează decoruri de teatru, ceea ce va veni în sprijinul viziunii sale ample, sintetice. Camille îl părăsește în 1897, totuși, nu după multă vreme, Matisse o cunoaște pe Amélie Parayre, fiica unor intelectuali care i se va dedica trup și suflet, ajutându-l să se concentreze asupra creației fără să fie deranjat de treburile casnice. Și-au trimis chiar copiii să stea cu bunicii, pe Jean, născut în 1899, și pe Pierre, născut în 1900, ca să nu-l tulbure pe artist de la lucru. Fiica lui Marguerite se ocupă de casă, în vreme ce mama ei vitregă era dedicată trup si suflet pregătirii pânzelor. În vremea asta Matisse își căuta propriul glas în pictură după ce decantase diverse influențe. Corot, Manet, Monet, Pisarro, Cézanne, Gauguin, Seurat…”nu am fugit niciodată de influența altor artiști. Dacă aș fi făcut asta ar fi fost o mârșăvie și o lipsa de sinceritate față de mine însumi”. Matisse a privit și spre arta altor culturi. După ce a văzut mai multe expoziții de artă asiatică și după ce a călătorit în Africa de Nord, el a încorporat în pictura sa unele dintre calitățile decorative ale artei islamice, angularitatea sculpturii africane și planeitatea imprimeurilor japoneze.

În mediul liniștit al familiei, departe de agitația orașului, Matisse a dezvoltat un stil care a pornit de la reprezentarea realității, dar a fost apoi abstractizat, cu forme simplificate și aplatizate și cu o combinație de elemente pure, luminoase, de culori primare și secundare. Galbenurile erau combinate cu violet, roșul cu verde, albastru cu portocaliu, culorile primare cu culorile complementare, cu intenția clară de a întări contrastul tonal. Rezultatul a fost un ansamblu plin de viață, în care formele simplificate și bidimensionale au accentuat valoarea decorativă. Matisse a folosit culori pure și albul pânzei expuse pentru a crea o atmosferă plină de lumină în picturile sale fove. În loc să folosească modelarea sau umbrirea pentru a da volum și structură imaginilor sale, Matisse a folosit zone contrastante de culoare pură, nemodulată, ceea ce arată un simț intens pentru decorativ. Acest demers a fost constant în arta sa.

În 1905 dă lovitura cu “Portretul doamnei Matisse”, care o înfățișa pe Amélie într-un costum roz-roșcat pe un fond verde, roșu și lavandă, cu o linie verde care se întindea de la frunte până la bărbie. Verdele avea scopul de a da culoare, de a centra, de a fi catalizatorul celorlalte culori.

“Ceea ce mă interesează cel mai mult nu este nici natura moartă, nici peisajul, ci figura umană. Este ceea ce îmi permite cel mai bine să-mi exprim, să zic așa, admirația mea religioasă față de viață.”

Peste ani, în 1954 va scrie: „Fața umană m-a interesat întotdeauna. Am ajuns să descopăr că asemănarea unui portret derivă din opoziția dintre fața modelului și celelalte fețe, într-un cuvânt din asimetria sa particulară. Fiecare figură are propriul său ritm și este ritmul care creează asemănarea”.

Din momentul în care a fost descris ca un “sălbatic” lui Matisse i s-au deschis toate ușile, ale confraților dar și ale colecționarilor de artă avangardiști, între care Leo și Gertrude Stein și rusul Serghei Ivanovici Șchukin, ale căror comenzi bine plătite l-au încurajat pe Matisse să continue să practice arta în felul lui. Pentru una dintre picturile sale s-a inspirat de la un pescar catalan pe care îl văzuse dansând pe coasta Mediteranei. Pe o suprafață verde ondulată, sub un cer albastru intens, el a pictat cinci dansatori ținându-se de mână. Simplitatea dansului îi conferă o forță primordială și va deveni una dintre cele mai faimoase lucrări ale sale, în pofida criticilor de la început care catalogau pictura drept primitivă.

„Întotdeauna am încercat să-mi ascund eforturile și mi-am dorit ca lucrările mele să aibă bucuria ușoară a primăverii, care să nu lase pe nimeni să bănuiască munca pe care m-a costat”. (H.M.)

Anii Primului Război Mondial au fost grei. Cei doi fii ai lui Matisse au fost chemați la arme, și chiar el a încercat să se înroleze, la patruzeci și cinci de ani, dar a fost respins. În timpul războiului și-a stabilit reședința în Cimiez, un cartier al Nisei, pe Riviera Franceză, unde a rămas până în anii 1920 – 1930. După război Amélie s-a simțit tot mai slăbită și nu a mai putut să își ajute soțul ca înainte. Când Matisse a acceptat comanda pentru o nouă versiune a “Dansului” în 1931, ea a fost bolnavă la pat. În 1935 Matisse și-a găsit o nouă asistentă, în persoana tinerei care îi ingrijea de șase luni nevasta: o imigrantă rusă serioasă și eficientă, Lydia Delectorskaya. Când Amélie a avut puterea de a-și întâlni soțul la Nisa, locul ei era ocupat și în casă și în inima barbatului ei. Ultimatumul: „Ori pleacă Lydia, ori plec eu”, nu a avut efect. Matisse a preferat-o pe Delectorskaya. Aceasta se născuse în orașul siberian Tomsk, avea 25 de ani când s-au cunoscut și dorise să devină medic, dar cum taxele la Sorbona erau prea mari pentru o imigrantă orfană, a ajuns model. Primele portrete sau nuduri pe care Matisse i le face Lydiei combină virtuozitatea tehnică cu abilitatea de a compune spontan în culoare. În 1939 când a vrut să o concedieze, tânăra a încercat să se sinucidă și artistul a luat-o cu sine la Paris unde a continuat să îi ordoneze viața, atelierul, contactele cu beneficiarii până la sfârșitul vieții lui. La divorțul de soția sa în februarie 1939, Amélie i-a cerut lui Matisse jumătate din picturile sale, considerând că sunt într-un fel și produsul strădaniei ei.

„Decupajul acela de hârtie pe care îl vezi pe peretele de acolo sus, este un melc stilizat. În primul rând, am desenat melcul din natură, ținându-l între două degete; a desenat și a desenat. Am devenit conștient. a unei desfăşurări. Mi-am format în minte un semn purificat pentru o scoică. Apoi am luat foarfeca.”

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Matisse a fost martor la invazia germană a Franței dar, spre deosebire de alți artiști, precum Pablo Picasso, care au ales să exorcizeze demonii hitleriști și să arate angoasa războiului, Matisse a continuat să lucreze în stilul propriu, oferind ca alternativa la cataclismul exterior, intimismul lucrărilor sale decorative. Unii i-au reproșat lipsa de atitudine, dar el a insistat că arta trebuie să ofere alinare și bucurie. Când naziștii au preluat puterea în Germania și au început epurarea artei „degenerate”, Matisse a fost printre artiștii atacați. Lucrările sale au fost scoase din muzee în toată Germania și s-au organizat licitații. Cea mai faimoasă a avut loc Lucerna pe 30 iunie 1939, cand fiul lui Matisse, Pierre a reușit să cumpere o lucrare a tatălui său din 1908, în numele lui Joseph Pulizter “Scăldători cu țestoasă” . Astăzi lucrarea se află la Muzeul de Artă San Luis, căruia i-a fost donată de familia Pulitzer.

Contextul dramatic al războiului l-a afectat profund pe Matisse, care s-a îmbolnăvit de cancer duodenal, și a fost operat în 1941. Slăbit, îi era greu să picteze, astfel că a început să decupeze forme din hârtii colorate pe care le așeza pe pânza albă pentru ca Lydia să le lipească. Pe Matisse îl fermecau culorile pure, strălucitoare, ale hârtiei. În 1947 a publicat chiar o carte de colaje, Jazz.

Aceste fragmente de hârtie l-au condus către fragmentele de sticlă, un nou mediu plastic, căruia i s-a dedicat trup și suflet în perioada 1948-50. Chapelle du Rosaire de Vence, Capela Rozariului în localitatea Vence din sudul Franței, unde a proiectat cu atenție fiecare element exterior și interior al clădirii, cu un interes deosebit pentru vitralii, care au inundat interiorul capelei cu zone de lumină colorate. Capela a fost sfințită în iunie 1951 și vizitatorii laici sau călugărițele dominicane din mănăstirea careia îi aparține capela au spus la unison că este o lucrare sublimă. Povestea acestei ultime lucrări faimoase începe cu zece ani în urmă, când Matisse suferă operația la colon. Are 72 de ani și după cele trei luni petrecute la spital, își petrece convalescența la Nice unde este îngrijit de Monique Bourgeois, care în plus îi citește, vorbesc despre artă, religie, și îi pozează pentru câteva tablouri: “Monique și idolul” (1942), “Rochia verde și portocalele” (1943), “Royal Tobacco” (1943). Monique își va descoperi ulterior vocația religioasă și va depune jurământul de credință în 1945 la o mănăstire dominicană, ca Sora Jacques-Marie. Ea va întreține o lungă corespondență cu Matisse care va conduce la realizarea capelei pe baza unor desene de vitralii făcute de Monique însăși. Pablo Picasso nedumerit l-a întrebat: „Matisse, de ce nu pictezi un bordel?” La care francezul a răspuns: „Nimeni nu mi-a cerut”.

Efortul muncii la Capelă i-a slăbit însă inima lui Matisse, totuși el a continuat să deseneze până cu o zi înainte de moarte, pe 3 noiembrie 1954. Delectorskaya a părăsit imediat casa lui Matisse, iar Amélie a sosit pentru a prelua moștenirea soțului ei.

Note:

1. Barnes a murit în 1951, lăsând un testament strict care ordona ca colecția să rămână exact așa cum a fost: picturile să fie grupate nu pe perioade sau artiști, ci pe teme, muzeul să fie deschid publicului doar câteva zile pe săptămână și lucrările să nu părăsească niciodată sediul Fundației. Noul consiliu de administrație a lansat în 2002 o luptă juridică pentru a schimba testamentul, pe care a câștigat-o în 2004. Familia Barnes a construit un nou muzeu pe Benjamin Franklin Avenue, lângă alte instituții culturale din Philadelphia. Picturile murale ale lui Matisse au fost relocate acolo, împreună cu celelalte lucrări ale Fundației Barnes.