Henri Rousseau Vameșul, ingenuitate și sinceritate

“Picta asemenea unei brodese” ce-și face lucrul cu migală, grație, concentrare asupra detaliului. Uneori cânta la vioară pentru prietenii săi sau în colțul străzii, să mai câștige un ban, ori dădea lecții de muzică, deși era autodidact în mare măsură. Ca să facă un portret lua dimensiunile cu centimetrul dupa care “trăgea în poză” pe fericitul sau fericita care câștigau astfel nemurirea, căci chipul le-a ramas în muzeele lumii, la mare cinste, pictate cu naivitate și geniu, prospețime și migală de unul dintre cei mai mari pictori ai secolului XX, Henri Rousseau, zis Vameșul – “Le Douanier” – din cauza fostei sale meserii.

Probabil ca Alfred Jarry, autorul “Regelui Ubu”, nici nu și-a dat seama pe deplin de talentul nemăsurat al pictorului naiv pe care l-a cunoscut într-o seară pe un pod deasupra Senei și l-a prezentat cu emfază prietenilor sai, scriitori și artiști, pentru că era mereu pus pe șotii. De fapt amândoi erau din Laval, doar ca-i despărțeau aproape 30 de ani, Rousseau fiind din contingentul ’44 și Jarry,’ 73. Henri a murit însă la mai bine de 65 de ani, spre deosebire de Alfred, stins în floarea tinereții. Vameșul a murit de dragoste, s-ar spune, dintr-o rană la picior pe care și-o provocase singur, refuzat de tomnateca sa iubită. Iubirea este de altfel o trăsătură caracteristică a picturii lui.

Rousseau iubește ceea ce pictează. Iubește plantele exotice ce-i decorează compozițiile, și pe care spunea că le văzuse prima oara în Mexic, când mersese militar, deși nimic nu ne îndreptățește a crede în veridicitatea participării lui la aceea campanie. De fapt, frunzele cărnoase, pentru care folosea o infinitate de tonuri și subtonuri de verde, tulpinile delicate, petalele florilor diafane și consistente în același timp erau pictate de genialul artist dupa cele din Jardin des Plantes, la Paris, ori din reviste geografice.

Pentru Rousseau, visul nu părăsește niciodată realitatea. Feeria atinge cu bagheta sa magică cotidianul, pe care astfel pictorul îl transfigurează, dându-i un farmec nespus sau o vigoare neașteptată, de parcă ai simți urcând prin el o sevă dătătoare de viață.

Intuiția lui de primitiv scormonește realitatea, subordonând cele mai migăloase detalii, pe care le redă în tablou, unei monumentalități de ansamblu, unui realism magic în care el însuși credea cu atâta intensitate încât o dată, în vreme ce picta o vânătoare de tigri, era cuprins de spaimă. O emoție subiacentă, ca un fior plin de prospețime străbate, nervum rerum, tablourile acestui artist care obișnuia să spună: “Nu eu pictez, altcineva îmi ține mâna”.

Și totuși era foarte conștient de valoarea sa, căci o dată i-a zis lui Picasso: “Dumneata esti cel mai mare pictor în stil egiptean, iar eu sunt cel mai mare pictor modern.” Îi frecventa pe acești “tineri năvalnici” ce puneau la cale schimbarea feței artei pentru toate deceniile ce vor urma începutului de secol.

La “Bateau-Lavoir” se organizau petreceri în cinstea lui, căci naiv și ușor malițios câteodată, ingenuu, modest și de cele mai multe ori bun ca pâinea caldă, într-un stil propriu, lui Rousseau îi plăcea să fie laudat, ori să fie așezat într-un jilț ca un tron, cum s-a întîmplat la celebrul banchet din atelierul lui Pablo Picasso, petrecere pomenită de toți biografii, dată în cinstea vameșului în gluma și în adevăr, la care au participat toți prietenii sai, și Apollinaire împreună cu Marie Laurencin și Gertrude Stein cu fratele ei Leo, și atâția alții.

Puțini au fost însa cei ce l-au însoțit pe ultimul drum în 1910, când a fost înmormântat în groapa comună, iar Apollinaire a scris acest epitaf ce a fost ulterior sculptat pe lespede de Brâncuși și Ortiz de Zarate:

“Blânde Rousseau, ne auzi? 
te salutăm 
Delaunay, nevastă-sa, domn Queval și cu mine, 
lasă-ne bagajele să treacă nevămuite pe poarta cerului
îți vom aduce pensule, culori și pânze 
să îți petreci clipele sfinte de odihnă în adevărata lumină pictând chipul stelelor, asa cum m-ai tras pe mine în poză".

Din 1947, rămășițele sale pământești odihnesc în parcul orașului său natal.

Rousseau este unul din acele cazuri fericite din istoria artelor în care primitivismul unui pictor nu ajunge în amatorism și kitch, dimpotrivă, ingenuitatea și puritatea sufletească cu care sunt pictate tablourile sale, echilibrate componistic și coloristic, având o mare putere de sugestie și o poezie aparte sunt dublate de un meșteșug și un rafinament dobândite de artist prin îndelungata contemplație a maeștrilor din vechime. Această îndeletnicire a vameșului a avut loc mai ales în anii 1880 ai secolului XIX, când obținuse chiar un permis de copist la Luvru, dar nu i se pot trasa ascendențe sau filiere, fiind unic în felul sau.

Rousseau a început să picteze cu consecvență la 40 de ani și a expus pentru prima oara la salonul Independenților, prezentat de Paul Signac și Maximilien Luce, în 1886. Dupa care, cu mici intermitențe s-a prezentat anual la Saloanele de toamnă. A pictat vreme de 25 de ani, dar foarte multe dintre lucrarile sale s-au pierdut, ori s-au deteriorat fiind dăruite unor oameni simpli care nu le-au prețuit la justa valoare. Vollard își amintea de o pânză folosită ca hârtie de ambalaj, pe care a putut să o recupereze.

Critica împarte tablourile vameșului în șase categorii corespunzatoare temelor tratate:

1) Scene din viata artistului si a cunoscuților săi: autoportrete, ceremonii, nunți, botezuri, reuniuni de familie,

2)peisaje din Paris și împrejurimi, unde apar pescari, oameni la plimbare,

3) scene exotice: păduri virgine, vânători de animale sălbatice, lupte sângeroase,

4)scene militare, patriotice sau sportive,

5) scene alegorice,

6) buchete de flori de câmp sau naturi statice cu flori și grădini.

Rousseau desena puțin dar avea un simț intens al valorilor plastice, pictura sa are densități și subtilități, tonurile sunt profunde și delicate, variate dar întotdeauna ținute în acorduri bine găsite.

În compozițiile sale apar deseori forțe antagonice, călăi și victime, fie că este vorba de un tigru ce atacă un negru sau de o uzină în fața căreia rătăcește un personaj solitar ca în Castelul lui Kafka.

Rousseau ia întotdeauna partea celor slabi, celor vulnerabili, ades sufletul acestui “înger” din cartierul Plaisance este plin de milă pentru năpăstuiții soartei, fără ca pentru asta pictura sa să capete conotații sociale ci degajă o mare umanitate și mai ales acel spirit eliberator care l-a facut și pe Rousseau, în toata ingenuitatea sa, sa nu se conformeze prea mult nici normelor, nici banalului cotidian deși viața lui pare deseori cea a funcționarului predestinat a fi slujbaș.

Rousseau a fost căsătorit de două ori si a avut mai mulți copii din care a supraviețuit doar unul.

Una dintre primele monografii ale operei sale a fost făcută la un an dupa moartea sa, de colecționarul german Wilhem Uhde, unul dintre primii care și-au dat seama de geniul pictorului. Acesta i-a organizat și prima retrospectivă lui Rousseau, dar cum el însuși era un suflet de artist a uitat să dea adresa celor invitati. Asa încât n-a venit nimeni la vernisaj. Timpul a trecut însă, ne-am îndepărtat de acei ani plini de farmecul începuturilor și de curajul curiozității de-a merge pe drumuri neumblate, și Rousseau le Douanier, nu numai ca a învins uitarea tablourilor sale ci au rămas la fel de proaspate ca atunci când au fost pictate, de parcă cu adevărat nu el le-a pictat ci, cum s-ar spune în limbajul străzii “Bunul Dumnezeu”.

O pânză de Rousseau fascinează, te introduce în lumea ei, trăiești alături de maimuțele cu portocale, te plimbi în docarul lui Moș Juniet, participi la nunțile campestre, te sperii de leul ce o miroase pe țiganca adormită, ești vrăjit de îmblânzitoarea de șerpi neagră ca și de păsările roz ori de apa albastră sub o luna albă din peisajul ce o înconjoară, ori te înspăimântă duhul războiului, în trupul acelei femei despletite călare pe un cal negru, ce sare peste cadavre de osteni care au chipul rivalilor în dragoste ai vameșului.

M. Cremniz spunea: “Rousseau domesticește natura sub penelul sau. Corespondențe interioare își trasează semnalele si clocotesc de o viață misterioasă și palpitantă în tablourile sale” .

Lui Rousseau nu-i plăcea să fie singur, atunci când era nevoit, își popula spațiul vital cu personajele visului sau ale realității, pentru ca, cum însuși spunea: “să își atingă scopul sa facă Franța mai mare în ochii străinătății”. Și a reușit, iar cei “ce mai râdeau de el câteodată, au auzit multă vreme după moartea sa valsurile cântate în amintirea lor de fantoma lui fidelă”, cum obișnuia să spună Andre Malraux.