Desenator redutabil, Daumier este în primul rând un artist plin de umanism, interesat de ființa umană în toate aspectele ei, cu lumini și umbre, calități și defecte, virtuți și vicii, pe care a știut să le surprindă cu genială spontaneitate într-o operă ce și-a devansat uneori timpul.
Daumier este expresionistul avant-la-lettre, omul care gesticulează pe hârtie ori pe pânză reușind să surprindă un caracter, o profesie, un sentiment, o stare de spirit, un amǎnunt caracteristic doar din câteva trăsături de creion. În același timp însă, el face parte dintre acei artiști ce vibrează la unison cu epoca în care trăiesc și ale cărei pasiuni, angoase, sentimente politice si sociale le redau într-o scriitură plastică febrilă, temperamentală, justă.
Născut la Marsilia pe 26 februarie 1808, în familia unui sticlar cu veleităti de poet, Daumier a practicat mai ales caricatura în jurnalele vremii, cu neîndoielnice calități de pictor și sculptor, ce-l fac să atingă uneori nivelul pensulației dramatice a unui Rembrandt și cel al plasticității expresive a unor maeștri contemporani lui, ca Degas și Rodin, cu care este comparat adeseori.
Desenele si litografiile sale reflectă cu virtuozitate realitățile timpului. El ridiculizează regimul și are o mare priză la publicul avid de critică, dornic să privească în oglinda artei atât propriile defecte și calități, cât mai ales pe cele ale guvernanților. Într-un fel, în opera sa se întrupează spiritul revoluției de la 1848.
În cei 71 de ani cât a trăit, Daumier a avut timp să ilustreze atât guvernarea lui Louis Philippe, cât și pe cea a lui Napoleon al III-lea. Republican convins, el și-a ascuțit creionul polemic cu demnitate și aplomb, atent la cotidian, victimă uneori a propriei ușurințe de desenator satiric, colaborator fidel al unor jurnale, ce-i răsplăteau osteneala la limita subsistenței.
În 1832, a petrecut chiar câteva luni în închisoare, la Sainte Pelagie, unde a cunoscut patriotismul aproape mistic al condamnaților politici ce cântau imnul național în jurul drapelului tricolor purtat în triumf seara în curtea pușcăriei.
Prima sa expoziție de amploare, organizată de prieteni și admiratori la Durand Ruel, a fost un mare succes, dar din păcate a avut loc doar cu un an înainte de moartea artistului, în 1879, când s-a stins aproape orb la Valmondois.
S-au mai organizat retrospective ale creației lui Daumier în 1901 și în 1934, pentru a numi doar două din manifestările ce au pus în valoare talentul și profesionalismul lui, confruntându-i însă pe colecționari cu problema falsurilor realizate după opera maestrului. De altfel chiar la moartea sa, unele lucrări pe care el le lăsase neterminate, fuseseră “finisate” de diverși binevoitori ahtiați după câștig.
Şi totuși, toată viața, Daumier a fost aproape necunoscut ca pictor, faimos însă în rândurile cititorilor revistelor pariziene pentru causticitatea caricaturilor sale. Stilul său le dădea însă de furcă francezilor, care nu s-au grăbit să-i achiziționeze lucrările, multe ajungând în America sau în Germania.
Daumier știe să simplifice, să recurgă la elementul care zideşte forma dându-i în acelaşi timp viață, nerv, mişcare. În pictură el mânuiește mai greu culoarea decât creionul sau tuşul. Are predilecția bitumului, a teroaselor. Temperamentul său năvalnic se traduce într-o pictură a liniei, în care contururile sunt accentuate, vibrate, cu negru, alb, roşu, albastru, ocru. Culori eliminate însă uneori, pentru a ajunge la pânze aproape monocrome, amintind de ultima perioadă de creație a lui Goya. El practică o artă neo-barocă și romantică, continuându-i pe Géricault şi Delacroix cu o mai mare libertate a tuşei. Este romantic și realist în acelaşi timp.
“El transformă romantismul în realism, reabilitând subiecte împrumutate din simpla realitate cotidiană, căreia îi conferă acel patetism şi eroism ce constituie demnitatea permanentă a speciei umane”.
Daumier a început să picteze în 1840, dar nu avea public și multe dintre lucrările sale au rămas la faza de eboşă. Stilul său este personal, îndrăzneț, temperamentul năvalnic, compoziția puternică și dinamică. Chiar atunci când pictează el folosește tehnici ale desenului, cum ar fi haşurări încrucişate sistematic şi valorări prin umbre categorice. Pornește de la un calc sau de la un desen în creion, construit pe o foaie cu pătrățele, după care începe lupta cu materia picturală. Formația sa plastică este academică, datorată în parte și deselor vizite pe care adolescent le-a fǎcut la Louvru, unde îl admira pe Rembrandt.
În opera sa vibrează “sentimentul tragic al vieții”, cum s-ar exprima Unamuno, există un filon romantic pus în valoare de exemplu de interesul artistului pentru personalitatea lui Don Quixote. Cel ce se luptă cu morile de vânt. Eroul nemuritor al lui Cervantes apare în numeroase crochiuri și pânze, singur sau însoțit de fidelul său servitor, Sancho Panza, ca o radiografie plastică a eternului conflict din ființa umană între spirit și carne, între aspirația către ideal și căderea în real. Un real pe care, de altfel, Daumier a știut atât de bine să-l redea. Realul bogaților și pe cel al săracilor, cei ce călătoresc cu Vagonul de clasa a III-a, ca în interesanta sa compoziție de la Muzeul Metropolitan din New York, amintind de pictorul Louis Le Nain prin simpatia plină de căldură și generozitate cu care sunt redate chipurile anonime.
Daumier nu s-a îndepărtat niciodată de realitate. El a simțit întotdeauna nevoia de libertate și totodată i-a plăcut să urmărească din umbră anecdotica si drama contemporană lui. A pictat cu plăcere oameni simpli, în compania cărora se simțea bine, dar şi lumea mic burgheză, efortul contidian al unora pentru o bucată de pâine și plăcerile mondene ale altora, măcelari tăind carnea în sangvine aproape goyești sau doamne la teatru, unde unele profiluri au grația unui portret de Fragonard, femei cu copii în brațe, personaje comice și triste. Pe unii îi ridiculizază, pe alții îi plânge.
Participă la viața lor de zi cu zi și, din toate observațiile sale îl crează pe Ratapoil: eroul sǎu apare într-un bronz de 46 cm din 1850, cu o redigotă șifonată şi un joben stâlceiat pe cap, un fel de combinație de Don Quixote și Sancho Panza, cu bastonul de promenadă într-o mână în vreme ce cu cealaltă își pipăie buzunarele goale, slab și insolent, flămând dar arogant, vicios și eroic. Este o sinteză a multora din personajele sale, cu trăsături de caracter contradictorii, scoase la iveală de clarobscurul mânuit cu înțelepciune de Daumier, care știe să dozeze lupta luminii cu umbra, pentru a reflecta cele mai diverse sentimente, trăiri, calități și defecte umane, gesturi, chiar dintre cele mai umile, pe care el le transcrie în notații sugestive și atunci când sunt sumare.
