„Adevăratul nostru analfabetism este incapacitatea noastră de a acționa creativ.”
Friedensreich Hudertwasser Regentag Dunkelbunt, adică o sută de ape, bogat în pace, zi ploioasă şi bogat în culoare şi-n profunzimile ei de straturi suprapuse până la transparenţa întunericului. Nume cu rezonanţă germană, ce se ramifică ca un copac udat de ploaie, ca un simbol al vieţii. Hokusai avea o sută de nume, iar în epocile primitive, numele sunt considerate haine ale sufletului. Să-ţi schimbi numele este să capeţi o nouă identitate, să renaşti, să dobândeşti un fel de nemurire, o variaţie în unitate. “Sunt pictor, arhitect, ecologist. Aş vrea să existe o sută de Hundertwasseri ca să pot face de o sută de ori mai multe lucruri”, spunea artistul care până în anii ’50 s-a numit de fapt Friedrich Stowasser.
Pe jumătate evreu, Fritz s-a născut într-un cartier sărac al Vienei, pe 15 decembrie 1928, zodia Săgetătorului, și a fost crescut doar de mamă, tatăl său de origine slavă murind când el avea numai 1 an. A reuşit să supravieţuiască celui de-al doilea război mondial, când bunica şi mătuşa sa au fost exterminate de nazişti, împreună cu alte 65 de rude din partea mamei. De mic a fost atras de artă. La şcoală a fost remarcat pentru neobişnuitul simţ al culorii şi al formei.
Tânăr colecţiona flori presate şi mai ales timbre. Peste ani îi va reveni pasiunea pentru acestea din urmă, considerându-le lucruri importante, măsura culturii unei ţări, legătura de suflet dintre emiţător şi destinatar. “Timbrul este singurul obiect de artă pe care oricine poate să-l aibă, sărac şi bogat, tânăr şi bătrân, sănătos şi bolnav, prost sau deştept”. Dar timbrele erau cât pe ce să-i joace o festă în anii imediat de după război când tânărul Stowasser s-a apucat să trimită cărţi poştale în Germania la rugămintea unui rus. Un fel de spionaj inofensiv de care s-a lăsat repede. Timbre va face şi pentru Senegal, la rugămintea lui Leopold Sedat Sengor. Timbru mai înseamnă şi călătorie, iar Hundertwasser a fost neobosit pe mările şi drumurile lumii, şi-a cumpărat chiar o barcă cu pânze pe care a numit-o Regentag, el însuşi arborând adesea denumirea de Căpitanul sau Domnul Regentag. La bordul ei a stat o vreme în laguna Veneţiei, prin anii ’60, când criticii vienezi foarte intransigenţi cu artiştii austrieci nu ştiau unde să-l clasese şi ce statut să-i dea temerarului şi neobişnuitului pictor, ce se dezbrăca uneori în public pentru a susţine vreo idee arhitectonică sau vreo măsură ecologistă, şi picta într-un fel imposibil de circumscris într-un anume curent, dar cu rădăcini adânci în elementarul naturii.
Hudertwasser a fost un artist năzbâtios, excentric, care purta deseori haine fistichii, sandale self-made şi şosete desperecheate. “Arta se schimbă într-una: trebuie să fim creativi”, îşi spunea Hundertwasser şi în general reuşea să fie inedit. Stilul său este inconfundabil, deşi el afirma că un artist bun nu are stil. Dar Hundertwasser avea personalitate creatoare. Ştia să se lase influenţat fără să devină epigonul nimănui. El se pronunţa pentru libertatea deplină în creaţie. De aceea, în puţinele dăţi când a făcut pe profesorul a preferat să-şi pună studenţii să deseneze de exemplu o linie neîntreruptă, vibrată, timp de câteva zile pe pereţii, podeaua sau plafonul clasei, ori a lăsat ca suplinitor didactic – plantele – de la care spunea că cei ce au talent vor şti ce să înveţe, iar ceilalţi pot oricum să se lase de meserie. Hundertwasser era împotriva esteticismului voit, iar tânăr fiind a fost atras de Schile, de Klee, de Klimt dar şi de Giotto, Uccello, fovi, Hokusai, Van Gogh, Vameşul Rousseau, de toţi cei ce aveau încredere în linia însufleţită, organică.
Hundertwasser era îndârjit împotriva liniei drepte ca trasă cu rigla, o considera un pericol creat de om la adresa umanului însuşi. De aceea, tablourile sale sunt pline de linii, dar acestea sunt unduioase (o influenţă poate şi din partea Jugendstilului ce era la modă în tinereţea sa), ori în spirală, ori întrerupte de alte linii într-o simbioză organică, amintind uneori de nervurile plantelor, de cercurile interioare ale copacilor, de vibraţiile fibrelor vegetale, de traiectoria apei, de muzicalitatea undelor. Îi repugnau oraşele moderne, cu blocuri uniforme ca nişte cutii de chibrituri, care pentru el sunt case sângerânde, opresive, antiumane, ca nişte adevărate închisori. Oraşul este o maşină de vieţuit, pe care însă trebuie să o modelezi integrând-o naturii, observând şi imitând ritmurile acesteia. De aceea casele proiectate de Hundertwasser sunt în simbioză cu plantele, cu pământul, cu cerul.
La Viena, orice tur de oraş cuprinde aproape obligatoriu vizita grupului de case sociale construite după planurile artistului. Oraşul său utopic a devenit punct de atracţie turistică. Grădini pe acoperiş, ceramică pe faţade, ferestre colorate, în interior podelele denivelate ce imită modulaţia colinelor, a ritmurilor naturale. Hundertwasser se împotriveşte unghiurilor, liniei drepte, cum spuneam, este într-un fel un discipol al lui Gaudí, sau al caselor pictate de Schile, clădiri ca nişte fiinţe, cum spunea când era tânăr. O arhitectură organică. Pentru Hudertwasser, noi oamenii suntem acoperiţi de trei rânduri de piele, unul este învelişul natural al corpului, al doilea îl reprezintă hainele şi al treilea – faţada caselor.
În arhitectura sa se remarcă ideea de reciclare a deşeurilor, mai ales în valorificarea resturilor ceramice, idee ce într-un fel însoţeşte şi centrala sa de ardere a deşeurilor al cărei turn cu terminaţia în formă de bulb de ceapă, motiv foarte iubit de artist, tronează deasupra Vienei. Folosirea absolută a oricărui lucru este o idee dragă artistului. El folosea economicos uleiurile sau pigmenţii din culorile pe care şi le prepara singur cu ou, acrilice, poliuriten, etc. Nu punea cantitate ci calitate de culoare mai ales în straturi suprapuse. În general folosea pigmenţi inorganici care nu se deteriorează cu timpul : galben, roşu, negru. Acestea crează un sistem de linii, spirale – o structură vizuală bine închegată coloristic. În general pictorului nu îi plăceau pânzele curate. Când picta pe una, o folosea pe alta ca paletă. Aceasta constituia baza, pe care apoi desena uşor, în creion, după care colora, lăsa tabloul să se odihnească, să vegeteze un timp, apoi îl relua. Culorile capătă valoare în contextul formelor, aşa devin muzică, iar a picta, după părerea lui Hundertwasser este ca oficierea unei liturghii în care pictorul îşi lasă de fapt subconştientul să vorbească într-o direcţie sau alta, fără însă ca Hundertwasser să se considere un suprarealist.
El a fost un antitaşist de tipul lui Dalí ca excentricitate, în căutarea reperelor descriptive ale unei perspective statice, cu prelungiri adânci în visul materiei. Pentru spirale s-a inspirat din pictura nebunilor dar şi din ideea hegeliană de evoluţie a ideei. Pentru Hundertwasser ele reprezintă intersectarea vieţii cu moartea – timpul, iar în arhitectură a proiectat case ce folosesc meandrele unor spirale acoperite cu iarbă ca acoperiş.
Mult timp, Hundertwasser nu a fost interesat să vândă, apoi cota i-a crescut. El era foarte exigent cu colecţionarii, deoarece ţinea nişte dosare exacte ale operelor sale, în opus. Aceasta este altă acuză adresată de unii critici ce-l considerau teatral şi dornic de publicitate, dar Hundertwasser este un personaj self-made, legat de propria sa imagine bine construită, cu o mare atracţie pentru Orient, de unde prin anii 1960 şi-a luat nevastă japoneză, iar în anii ’70 fermă neozeelandeză. Acolo dorea să poposească după moarte, să îngraşe pământul pentru ca nimic să nu se piardă din el, şi comuniunea lui cu natura, atât de căutată în timpul vieţii să continue, pentru că mereu s-a simțit purtătorul ei de cuvânt.
Hundertwasser a murit pe 19 februarie 2000 la întoarcerea din Europa în Noua Zeelandă la bordul vasului Queen Elizabeth II din cauza unei insuficiențe cardiace. Conform ultimei sale dorințe, este înmormântat pe proprietatea sa din Noua Zeelandă sub o magnolie, fără sicriu, gol și învelit într-un „Koruflagge”, steagul pe care l-a proiectat pentru Noua Zeelandă.
