Din lacrimi se întrupează arta
Aşa cum copilul plânge când se naşte, arta are nevoie de lacrimi pentru a se întrupa. Pentru a fi liberă ca un pescăruș, ea trebuie să plutească între înalt și genuni, frizând mereu pericolul, în echilibru între a fi şi a nu fi.
Din conştientizarea durerii la modul general, ca medic, sau din propria suferinţă, ca tânăr într-o Rusie frământată de mişcări sociale, revolte, reacţiune avidă de putere, într-un timp de tranziţie, Anton Pavlovici Cehov s-a dezvoltat ca scriitor, înălţându-se cu aripile unui talent original către firmamentul nemuritorilor prin artă.
A scris proză scurtă plină de farmec şi înţelepciune care reuşeşte să se constituie într-o frescă a societăţii ruse în cea de-a doua jumătate a veacului al XIX-lea, având totodată antenele universalităţii, şi piese de teatru pline de forţă si profunzime între care Pescărușul, Unchiul Vania, Trei surori şi Livada de visini au devenit clasice ale literaturii universale.
Poate că și meseria sa de medic, pe care a practicat-o în paralel de-a lungul carierei literare, l-a ajutat să perceapă cu fineţe si acuitate slăbiciunile şi forţa fiinţei umane, să înţeleagă suferinţa dar şi căldura, profunzimea sentimentelor care respiră prin toţi porii operei sale. Cel care obişnuia să spună “Medicina este nevasta mea iar literatura amanta” a ştiut să cultive amândouă meseriile cu măiestrie.
A avut succese şi eşecuri, a fost iubit, ca şi scriitor, sau urât cu patimă. La premiera piesei Pescăruşul din 1896, spectatorii au huiduit. Erau prea „aproape” de Viaţa, cu majusculă, care li se reprezenta pe scenă. La vremea respectivă era greu să întelegi teatrul de atmosferă pe care îl promova Cehov, analiza sa fermă a unor situaţii existenţiale profunde, gestionarea realităţii ca teatru si a teatrului ca realitate.
A fost nevoie de viziunea teatrală înnoitoare a lui Constantin Stanislavski, de interesul regizorului rus pentru realismul în arta teatrului, pentru ca piesele lui Cehov să iasă din nou la rampă de data asta în furtunoase si entuziaste aplauze, și să nu mai părăsească de peste un secol scenele lumii.
Cehov a scris mai întâi pentru bani, apoi talentul său, care i-a dat bucuria si drama scrisului, talentul nepereche l-a înverşunat să scrie mult şi bine, să inoveze în tehnica dramatică, să paveze drumul modernităţii în teatru. “Un talent care dă aripi ce înalţă şi suferinţă care mistuie”, spunea în Pescărușul.
Cehov avea condeiul viguros și privea profund si amuzat la existenţa omului. Este printre primii care a folosit, avant-la-lettre, tehnica fluxului conştiintei (vezi Stepa) ce va fi exploatată ulterior de un Joyce, de o Virginia Woolf. Aceasta din urmă remarca în Cititorul obişnuit (1925) sfârşitul deschis pe care îl au povestirile lui Cehov spre deosebire de lucrările victoriene contemporane lui, previzibile, unde îndrăgostiţii se reunesc, răul e pedepsit si binele triumfă. La Cehov, spunea scriitoarea, există la sfărşit un semn al întrebării, aşa cum viaţa nu e definitivă ci plină de ocolişuri, cu posibile răsturnări de situaţii, plină de necunoscut. Cât de borgesian este în asta Cehov, modern până in vărful peniţei, fertil în sugestii pentru scriitorii de după el, deschizător de drumuri pe nesimţite pentru fiecare modern. Dar pentru a-i digera scrisul „trebuie să ai un sens viu al literaturii, pentru a simţi notele finale ce întregesc armonia” (Virginia Woolf).
Cititorul lui Cehov poate fi contrariat de autor, dar dacă descoperă cheia acestor lecturi atunci va fi pe veci sedus de scrierile acestuia, găsind mereu noi valenţe ale situaţiilor prezentate, aflându-şi propria viaţă în paginile lui. „Rolul artistului este să pună intrebări, nu să le răspundă”, spunea Cehov, şi poate că asta îi atrage pe fanii lui, care pot să se regăsească mereu pe sine în scrierile sale.
Anton Pavlovici Cehov s-a născut la 29 ianuarie 1860 si a murit pe 15 iulie 1904. Avea doar 44 de ani cand s-a stins în staţiunea germană Badenweiler, în plină efervescenţă creatoare, răspus de tuberculoză. A revenit în Rusia într-un vagon frigorific între stridii congelate. Ca o chemare a mării. Văzuse lumina zilei la Taganrog, oraşul-port la Marea Azov.
Cehov s-a născut într-o familie de mici burghezi. Bunicul, ţăran iobag, se răscumpărase de la boierul său şi ajunsese vechil al unei moşii întinse. Tatăl, Pavel Egorovici Cehov, a început prin a fi băiat de prăvălie, apoi funcţionar comercial şi mai târziu şi-a deschis o băcănie. Obişnuia să-şi biciuiască cei şase copii, era bigot şi cânta în corul bisericii. Tiranic, tartuffian, el a servit drept model fiului său pentru portretele de ipocriţi. Mama sa, Evghenia, era fiica unui vânzător ambulant de textile şi o bună povestitoare.
„Talentele ne vin de la tată, dar sufletul l-am moştenit de la mamă” spunea Cehov. „Minciuna si despotismul ne-au mutilat copilăria în aşa hal încât tremuram numai la amintirea ei”, mărturisea Cehov. Atmosfera copilăriei a fost întunecată şi de mediul înnăbuşitor al micii burghezii din oraşul natal ce-şi pierduse importanţa economică de odinioară.
Cehov a învăţat ce înseamnă robia morală şi ca elev al Liceului Ortodox Grec din Taganrog. „Acolo oameni în găoace creşteau alţi oameni în găoace după chipul si asemănarea lor”, îşi amintea el. La 15 ani a rămas repetent din cauza unui examen la greacă. Se simţea prizonier şi atunci când cânta în corul bisericii condus de tatăl său, sentimentul de apăsare pe care l-a resimţit în copilărie traducându-se adesea în proza sa unde oamenii caută să se elibereze de convenţii, de falsitatea emoţiilor chiar prin moarte.
În 1876, tatăl lui a dat faliment, ca urmare a unor cheltuieli nesăbuite pentru a-şi construi o casă nouă, şi, pentru a scăpa de închisoarea datornicilor a fugit pe ascuns la Moscova unde fii mai mari, Alexander si Nicolai, erau la Universitate. Antoşa a rămas în urmă, pentru a-şi termina liceul şi pentru a vinde din bunurile familiei ca să achite datoria. Si-a plătit singur studiile, dând meditatii, vânzând păsări cântătoare pe care le prindea, sau scriind schiţe literare la diverse ziare. Tot ce câştiga trimetea familiei la Moscova, împreună cu scrisori de încurajare.
În timpul acesta a citit atent şi critic autori importanţi ai literelor şi filosofiei ruse si universale, precum Cervantes, Turgheniev, Goncharov si Shopenhauer. După trei ani, şi-a urmat la Moscova familia care o ducea greu material si psihic. Se înscrie la Facultatea de Medicină. Este nevoit să-şi sprijine material familia şi totodată să-şi achite taxele de studiu. Începe să scrie povestioare umoristice în care portretizează viaţa în Rusia din vremea sa, semnând cu pseudonime ca “Antoska Cehonte”. Tonul său este mai aspru decât în scrierile de maturitate, ştie însă să pună punctul pe i în caracterizarea vieţii de zi cu zi, cu umanitate si farmec, ceea ce atrage atenţia asupra lui ca scriitor si ajunge să publice în ziarul Oskolki („Fragmente”), ţinut de Nikolai Leikin, un editor de marcă al timpului.
Tulburările sociale si morale ale epocii se pretau unei proze umorist critice, cu subtile accente dramatice. Un adevărat butoi cu pulbere gata să explodeze era Rusia la vremea aceea, situaţie ce va culmina cu Revoluţia din Octombrie, după 37 ani. Presiunea socială a reacţionarilor la mişcarea narodnicilor pentru libertatea mujicului si păstrarea tradiţiilor transformase Rusia într-o închisoare.
„Oamenii se temeau să vorbească cu glas tare, să scrie scrisori, să lege cunoştinţe noi, să citească, să-i ajute pe săraci şi să înveţe carte.. (Cehov: Omul în găoace).”
La început Cehov scrie febril, ca un reporter ce consemnează pe marginea realului, subliniind aspectele existenţei care, deşi reflectă aparent obişnuitul au o doză neliniştitoare de neobişnuit.
În 1887 el primeşte râvnitul premiu literar „Puşkin” pentru volumul de proză scurtă La înserat. Este din ce în ce mai atent la calitatea literară a scrierilor sale, revizuind minuţios manuscrisele. Treptat ridică povestirea la rangul de naraţiune epică.
În scrisori îşi explică bucătăria creaţiei, la baza căreia stă concizia, cu maxime: ”Arta de a scrie este arta de a scurta”, „Concizia este sora talentului”, „Ştiu să vorbesc în puţine cuvine despre multe lucruri”…Dincolo de orice descriere, a unui peisaj, dialog, personaj, se citesc adevărurile vieţii parcă fără efort din partea scriitorului.
Simplitate, claritate, vervă, umor, satiră care tipologizează fără pretenţii de generalizare, dar reuşind să creeze personaje durabile, inconfundabile, iată cuvintele de ordine ale scrisului cehovian. În schiţele lui umorul şi satira se împletesc cu drama şi chiar cu tragedia.
Dincolo de comic există întotdeauna o umbră de tristeţe, crisalida unei suferinţe. De altfel, de timpuriu, Cehov începe să fie chinuit de suferinţa fizică ce-l va răpune atât de tânăr. Fratele său Nikolai moare de tuberculoză în 1889. Profund tulburat Cehov va scrie „o poveste cumplită”, despre un om care află la sfârşitul vieţii că existenţa sa a fost fără sens. Cu doi ani înainte scrisese o piesă de teatru Ivanov care impresionează publicul şi marchează o bornă în cariera lui literară. În ea prefigurează o tehnică dramatică ce se va numi „arma lui Cehov”: „dacă o puşcă e pe perete în actul I atunci ea trebuie să tragă la final”.
Obsedat tot mai mult de sistemul judiciar şi penitenciar, în 1890 el face o călătorie obositoare cu trenul, trăsura şi vaporul pentru a ajunge în katorga de pe Insula Sahalin, din nordul Japoniei, unde vreme de trei luni va sta de vorbă cu deţinuţii. Scrisorile trimise de pe drum surorii sale sunt redutabile piese literare. El este şocat de degradarea umană pe care o găseşte acolo, de atingerea limitelor insuportabile ale suferinţei de către puşcăriaşi, considerând de datoria guvernului să se preocupe să le asigure o viaţă decentă. Şi-a publicat cercetările în 1893 şi 1894 ca o lucrare de ştiinţă socială, intitulată Insula Sahalin. Scrisă tot sub impactul experienţei din gulag este prima sa povestire mai lungă, „Crima”, unde criminalul e înfăţişat la Sahalin, mistuit de dorul de casă.
În 1892, Cehov cumpără o proprietate la Melikhovo, în sudul Moscovei, unde va petrece şapte ani cu familia sa. Cu generozitate le va acorda deseori asistenţă medicală gratuită ţăranilor, va construi trei şcoli, o clinică, o staţie de pompieri, şi îi va ajuta necondiţionat în cazul epidemiilor de foamete şi holeră, deşi starea lui fizică se înrăutăţeşte sub atacul tuberculozei. Câteodată merge pe drum câteva ore pentru a vizita un bolnav, cheltuieşte bani pe medicamente, devine tot mai conştient de situaţia dramatică a ţăranilor, care locuiesc aglomeraţi în condiţii insalubre. Îi vizitează şi pe cei bogaţi remarcând că boala şi bătrâneţea fac ravagii în trupul muritor al omului indiferent de condiţia socială.
Cehov începe să scrie Pescăruşul în 1894 în livada casei sale de la Melikhovo, pe care o restaurase, amenajând în jurul ei o grădină şi o livadă cu copaci de care avea grijă ca de nişte copii ai lui. Premiera este un fiasco şi Cehov aproape că renunţă la teatru până când nu o vede pusă în scenă de Stanislavski care reuşeşte să scoată la iveală subtilitatea textului, profunzimea sa etern-umană.
În martie 1897 Cehov suferă o hemoragie majoră a plămânilor în timpul unei vizite la Moscova şi doctorii îi diagnostichează tuberculoză, recomandându-i să-şi schimbe stilul de viaţă. După ce tatăl său moare în 1898, Cehov cumpără o bucată de pământ la Aluşta, lângă Ialta, unde construieşte o vilă în care se mută un an mai târziu împreună cu mama şi surorile sale. Numeşte noua casă „Siberia fierbinte” şi este fericit când pleacă de acolo la Moscova sau în străinătate. Scrie cu mai mare greutate şi are nevoie de câte un an pentru a termina Trei Surori şi Livada cu vişini.
Pe 25 mai 1901 se căsătoreşte cu Olga Knipper, actriţă pe care o cunoscuse în timpul repetiţiilor pentru Pescăruşul. Până atunci preferase să fie discret în ceea ce priveşte relaţiile amoroase pe care le vroia cât mai pasagere: „daţi-mi o nevastă ca luna, care să nu apară pe cerul meu zilnic” le spunea el prietenilor. De altfel nici după căsătorie viaţa lui nu se schimbă, el locuind în continuare la Ialta si Olga la Moscova. În 1902, Olga suferă un avort şi se bănuieşte că copilul nu era al scriitorului. Moştenirea literară a căsătoriei este însă corespondenţa dintre cei doi în care vorbesc despre punerile în scenă ale lui Stanislavski şi Cehov îi dă sfaturi soţiei sale despre cum să-i joace piesele.
La Ialta, Cehov a scris Doamna cu căţelul, una dintre povestirile sale cele mai faimoase, în care vorbeşte despre dragoste, căsătorie şi posibil adulter. Starea lui se înrăutăţeşte însă pe zi ce trece. În iunie 1904 pleacă la băi în Germania, la Badenweiler, în Munţii Pădurea Neagră. Le scrie mamei şi Maşei, sora sa, că se simte mai bine, descriind caustic staţiunea şi veşmintele nemţoaicelor.
Într-o zi însă (15 iulie 1904) după cum va povesti mai târziu Olga, Cehov se ridică în capul oaselor şi spune în germană, o limbă pe care nu o cunoştea: ich sterbe, eu mor. Doctorul a încercat să-l calmeze, i-a făcut o injecţie cu camfor si a comandat şampanie. Cehov a băut un pahar plin, după care l-a examinat zâmbind şi a spus: „de multă vreme n-am băut şampanie”. A pus paharul jos după care respiraţia i s-a oprit, dar el a părut că doarme liniştit ca un prunc. Trupul neînsufleţit a fost transportat la Moscova într-un vagon-frigorific. A fost înmormântat lângă tatăl său la Cimitirul Novodevici.
De-a lungul ultimei jumătăţi a secolului al XIX-lea, economia Rusiei s-a dezvoltat mult mai încet decât în restul Europei datorită temerii că o mai mare dezvoltare ar fi generat prefaceri sociale, care ar fi destabilizat moşierimea, deja „suferindă” după ce şerbii fuseseră eliberaţi la mijlocul veacului. Este o epocă de stagnare socială pe fondul intensificării dictaturii moşierimii, a unei birocraţii excesive şi a ipocriziei generalizate. Fermentul progresului gândirii sociale ruse se află totuşi în această epocă întunecată, mai ales în deceniul al nouălea al frământatului secol XIX, când Cehov începea să scrie cu înfierbîntare şi raţiune.
Contemporani cu el, numeroşi intelectuali compun opere geniale impulsionînd progresul ştiinţei şi culturii: Mendeleev, Timiriazev, Suricov, Repin, Ceaikovski, Rimski-Korsakov. În literatură, se dezvoltă romanul realist. Turgheniev care pledase în operele sale pentru o europenizare a Rusiei moare în 1883, când Cehov are 23 de ani. În cel mai important roman al său, Părinţi şi copii din 1862 el prezentase conflictul dintre viziunea idealistă şi umanitară a generaţiilor vechi şi nihilismul tineretului, problemă controversată în cercurile intelectualităţii ruse din acea epocă.
De altfel şi Cehov simte nihilismul reprezentanţilor tinerei generaţii, deziluzionată de politică. I se păreau meschine interesele grupărilor politice liberale, care se agitau la suprafaţa vieţii obştei pentru ca în esenţă să fie conformişti şi înguşti. Cehov şi-a ales ca erou al operelor sale pe intelectualul de rând, micul slujbaş, pe omul truditor, orăşeanul obişnuit, faţă de care manifestă simpatie şi înţelegere. Vecin cu el la Ialta este miticul Tolstoi. Faţă de realişti, Cehov este catalogat ca impresionist, pentru că îndulceşte cu umor colţurile realităţii, ca într-o oglindă ce înfrumuseţează faţa hidoasă a existenţei (ex. Oglinda care arată strâmb)
Cehov se ocupă în general de caracterele clasei sociale de mijloc, dvoreni sărăciţi, slujbaşi nesemnificativi, doctori, mici burghezi, funcţionari. Nuvele, schiţele şi povestirile sale înfăţişează momente tragic-comice, un fel de a face haz de necaz, consemnări despre realul unor oameni care integraţi în sistem, îşi aleg ca unice exit-uri suicidul ori nebunia: ”dacă stai aşa şi aştepţi la gară, ştii măcar că va veni trenul şi vei pleca, pe când aici aşteptarea e anapoda… fără căpătâi… de urât ia măcar şi te spânzură”.
Realismul unor situaţii şi al unor atitudini este dublat de realismul stărilor de spirit. Cehov este un fin psiholog, si totodată un abil observator al realităţii. El este primul care a scris deliberat un fel de dialog în care debitul acţiunii emoţionale nu se află la suprafaţă. A fost conştient că oamenii nu vorbesc între ei în termeni expliciţi despre emoţiile lor profunde, că momentele măreţe, tragice, climaxurile pot avea loc în subtextul unor conversaţii triviale. Cehov exprimă gândurile în pauzele dintre rânduri sau replici, constituite adeseori dintr-un singur cuvânt. Personajele gândesc şi simt lucruri pe care nu le rostesc. Această calitate a dramaturgiei cehoviene a fost numită de Stanislavski subtext.
Cu greu şi-ar fi putut imagina Cehov impactul durabil al operei sale. A avut succes încă din timpul vieţii, fiind aclamat în anul morţii pentru Livada de vişini. Operele sale, traduse de timpuriu în engleză, au cucerit figuri de marcă ale literelor, ca Joyce, Virginia Woolf, Katherine Mansfield, George Bernard Show.
Cufundându-se în comun, el atinge universalitatea. Respingând valorile eroice el reuşeşte să creeze eroi nemuritori.
Cehov nu ţine la artificii exterioare ci la un realism profund, subtextual. Arta lui cere un teatru de atmosferă, un teatru al stărilor de spirit. Opera sa este deschisă şi pentru că lasă cititorul să adauge elementele subiective care par să lipsească în piesă. Publicul este făcut părtaş la drama ce se derulează pe scenă şi în sufletele personajelor.
În piesele lui Cehov funcţionează atât subtextul cât şi relaţiile intertextuale, (de exemplu legătura cu„Hamlet”, de Shakespeare în piesa Pescăruşul) Un fel de anamorfoze psihologice, scriitorul schiţează un sentiment, o atitudine, o situaţie care într-un fel ricoşează, se transformă, are implicaţii diverse, subtextuale. Pe de altă parte, fiecare dintre protagonişti se oglindeşte în privirile celorlalţi.
Spre deosebire de piesele convenţionale ale epocii, avide de sânge şi exhibiţionism al sentimentelor, la Cehov episoadele violente se petrec în afara scenei. Cehov ştie să dozeze drama, să îi dea gradaţii subtile, să îl facă pe spectator să caută sensurile dintre cuvinte, să pătrundă înţelesurile pauzelor. Autorul foloseşte o anume surdină pentru fortissimo, o interiorizare a exceselor.
Pentru Cehov arta, creaţia, este un avânt către înălţimi, eliberat de învelişul material şi de tot ce e legat de el, dar păstrând permanent legătura cu semenii săi. Piesele sale prezintă oglindiri, paralelisme, accente, şi o infinită muzicalitate.
Piesa Pescăruşul de exemplu are mai multe axe: viaţă – moarte, cer-pămînt, zbor-prăbuşire, vis-realitate, etc.. Există totodată o hamletiană dilemă despre a fiinţa (artistic) sau a ne-fiinţa (în creaţie: eşec, ratare, moarte).
Treplev se zbate între certitudini şi incertiudini, între entuziasm şi depresie, este neliniştit, vulnerabil la începutul piesei, în legătură cu modul cum mama sa şi ceilalţi îi vor recepta propria piesă. Vrea cu orice chip să-şi impresioneze mama, actriţă faimoasă şi pe Trigorin, iubitul acesteia, un scriitor de succes. El însă abordează realitatea simbolic şi nu melodramatic cum o fac contemporanii săi; nu accentuează o morală ci o etică a creaţiei şi mai ales caută să pătrundă zone neexplorate ale artei spectacolului, pentru a exprima filosofic existenţa omului şi a celorlalte fiinţe în univers. Vrea totodată să cîştige aprobarea mamei sale şi să-i recapete afecţiunea pe care pare să o fi pierdut din două motive: pe de o parte Arkadina, cochetă, este jenată să aibă un fiu de vârsta lui, lucru care o îmbătrâneşte, pe de altă parte ea vrea să-l ţină subjugat pe Trigorin, ca să-şi demonstreze imbatabila feminitate. Este o femeie vanitoasă, zgârcită, centrată asupra propriei fiinţe. Treplev vrea totuşi să-i trezească admiraţia fără însă a-i face concesii. O distribuie pe Nina în rolul feminin principal şi nu scrie o piesă clasică ci modernă, abstractă, simbolică. El o iubeşte pe Nina, care pare însă mai interesată de ce-ar putea să câştige din faptul că-l cunoaşte şi este la rândul ei obsedată să obţină aprobarea celorlalţi, să guşte din plăcerea creaţiei şi mai ales din deliciile faimei. Si ea si Treplev vor iubire şi faimă, lucuri pe care Arkadina pare să le aibă. Treplev alege moartea ca soluţie de viaţă.
Treplev a avut resorturile creaţiei, dar a ales să moară pentru că nu-şi putea împlini dragostea la modul uman. Şi el este un pescăruş care a fost ucis de înalt şi s-a prăbuşit în nefiinţă. Lacrimile nu l-au ajutat să dea o nouă formă artei, cum dorea, ci să capituleze de prea multă iubire a concretului (Nina), faţă de abstractul spre care părea să tindă (Creaţia pură). Moartea sa este împlinirea profeţiei de la mijlocul piesei.„am fost atât de ticălos, încît am tras în acest pescăruş. Îl pun la picioarele dumitale (…) În curând şi în acelaşi fel mă voi omorî şi eu!”