Despre opera lui Joan Miró s-a spus ca are ambiguitatea polisemantică a tăcerii ce urmează unei întrebări. Este însă o tăcere care se impune, care vorbește grea de semnificații ca pauzele dintr-o frază muzicală, care anticipează o temă, o variațiune, o modulație. Miró însuși a fost un om tăcut, un om retras, și totuși opera sa ajuns repede la public, fără tam-tam-ul de mondenități și al extravaganțelor mediatizate ale altor artiștii.
Cel mai suprarealist dintre suprarealiști cum se exprima André Breton în 1928, Miró a construit din câteva forme, linii și culori o lume posibilă în care poetica semnului grafic este dublată de o logică a insolitului iar contururile visului sunt trasate cu umor și grijă în spațiul bidimensional. Nararea unui eveniment, accentul pe elementar, pe stilizarea unor forme sau mișcări sunt trăsăturile unor tablouri unde plasticul e manevrat cu aparentă ușurință, iar dialogul compoziției pare extras dintr-o poezie de Prévert sau dintr-un Limmerick de Lewis Carroll.
Miró este catalan ca și Dalí, născut în Peninsula Iberică într-o regiune ce a cunoscut gloria frescelor și a miniaturilor romanice, unde munții își reflectă culmile în mare, iar oamenii sunt profunzi și drepți, intransigenți asemeni adâncurilor. Arta lui Miró are uneori suplețea și consistența grafică a picturilor rupestre din Altamira, stilul său a fost definit ca “o abstracțiune biomorfă”, datorită liniilor sale fluide și curbe mai mult decât geometrice. Totuși formele sale păstrează o subtilă legătură cu realul, au o viață proprie, o ascendență figurativă ce se justifică uneori printr-o denumire: câinele, pasărea, femeia, steaua, dar toate aparțin universului plastic creat de pictor, unde știința desenului culege roadele imaginației.
“În vreme ce pictez, spunea Miró, tabloul ia ființă sub pensula mea. Formele se definesc, o femeie, o pisică…” În pictura lui, remarca un critic, “Miró asociază arta populară, primitivă, cu grotescul spaniol, cu mistica erotismului, care era zona de interes a suprarealismului și propria sa pasiune”.
În același timp, există o mare puritate a formelor fluide, ca într-un joc de copii, o rayuela (șotron) desenată pe o suprafață care, deși netedă și de cele mai multe ori monocromă, are prin transparență sa profunzimi cosmice.
Joan Miró s-a născut pe 20 aprilie 1893 la Barcelona și de la vârsta de 14 ani a început să studieze desenul la Scoala de Arte Frumoase a orașului. Ulterior a urmat cursurile Academiei Gali. La 25 de ani are prima expoziție personală, organizată de Dalmau, proprietarul unei galerii de artă, prieten cu el. Se remarcă mai ales ca un bun colorist, deși lucrările sale de început sunt relativ cuminți, figurative.
La Paris, în anii 1920, îl cunoaște pe compatriotul său Picasso și aderă pentru scurtă vreme la cubism, participând de asemeni la unele reuniuni dadaiste. Se simte însă atras de suprarealism.
Temperamentul său poetic, anarhismul și antiintelectualismul său, îl situează printre promotorii mișcării ce proclamă suveranitatea intuiției, a reveriei și voluptatea fanteziei.
Expune alături de suprarealiști, realizează împreună cu Max Ernst decoruri pentru Diaghilev, pictează “Carnavalul arlechinului” în 1925, operă în care stilul său viitor se definește ludic, ireal și teluric și în același timp “un hazard organizat”.
Marcel Brion observa că “evoluția grafismului lui Miró se face trecând de la pictogramă la hieroglifă iar de la hieroglifă la semnul non reprezentațional”. Uneori Miró a fost comparat cu un Bosch stilizat, ajuns la esența semnului simbolic și mitic, trasat însă cu puritate, cu inocența gândului unui copil. Alteori felul în care crează lumi posibile îl apropie de un Yves Tanguy iar vocația capriciului, sondarea cripticului, a necunoscutului îl așează lângă Klee. Tot cu acesta din urmă împărtășește dragostea pentru un bestiar fabulos făcut cu elementele realului și cu grația visului, neatins de aripile coșmarului.
La Miró există o spontaneitate a liniei ce jonglează, e vie, execută adevărate acrobații, petele de culoare sunt vibrante, multiple, repartizate în câmpuri sau picături, pete, intense pe un fond bine preparat ce susține compoziția: roșu, albastru, galben, verde și unificator, aproape întotdeauna negrul. În ultimele sale gravuri mai ales, negrul are o somptuozitatea profundă, este protagonistul redutabil al unor compoziții ce parafrazează plastic poezii de Joan Brossa, texte de Alfred Jarry, Raymond Queneau, Paul Eduardo, Tristan Tzara ori Hai-ku-uri. În general, de altfel, Miró nu a diferențiat poezia de pictura, operele sale sunt poeme în care nu ideile au preponderență ci trăirile.
Miró transcende într-un fel căutările din domeniul plasticii cărora le-a fost contemporan. El valorifică influențele cubismului, dadaismului, suprarealismului într-un fel propriu, chiar dacă în primele sale lucrări ele se văd cu ușurință, putându-se trasa unele asemănări cu Picasso, mai ales. Lucrările sale au emoția neprefăcută a gestului, se înrudesc prin spontaneitate cu arta primitivilor și în același timp au viziunea modernă a esențelor. De aceea poate Miró a fost încă de la începutul carierei sale apreciat de critică, a primit comenzi importante: picturi murale pentru Universitatea Harvard, mozaicuri pentru Unesco si Muzeul de artă modernă din Paris i-a organizat expozitii retrospective.
Artistul a locuit în Palma de Mallorca până la moartea sa din decembrie 1983. Acolo a lucrat neobosit, dând frâu liber lirismului culorii, care, spunea criticul Maurice Raynal “își reia la Miro semnificația de unde au lăsat-o Matisse și fovii”.
Pictura lui Joan Miro, fără a avea subiecte precise sau volume dispuse în construcții logice, cu siluetele sale aparent puerile, capricioase, sinuoase, nonșalante, cu paleta sa restrânsă, exercită o fascinație aparte, situându-l pe autorul lor pe culmile artei contemporane.
