Joseph Beuys despre vindecări miraculoase, marketing și sculptură socială

Joseph Beuys s-a născut în urmă cu o sută de ani, pe 12 mai 1921 și a murit pe 23 ianuarie 1986. Îmi amintesc când mama a venit entuziasmată din Germania, în anii 1980, unde fusese invitată de familia graficianului Johannes Untch și îl descoperise pe Beuys. Îmi povestea atunci episoade din viața acestui “influencer” major în arta secolului XX, îmi vorbea despre materialele neconvenționale pe care le folosea: seu, fetru de lână, etc. Despre modul cum a fost salvat de tătari când a căzut cu avionul în cel de de-al doilea război mondial. Despre pălăria de fetru primită cadou de la aceștia pe care ar fi purtat-o până la moarte. Beuys a devenit atunci pentru mine un nume cu o sonoritate aparte. Unic. Inconfundabil. Acest sculptor și teoretician german din Düsseldorf, acest prim activist pentru drepturile naturii, primul “verde”, face parte dintre artiștii profund identificați cu propria artă, al cărei personaj devin într-un spațiu ce include timpul nu numai ca gest transpus în artefact ci și ca mișcare a acestuia în perimetrul trasat de artist.

Se pune intrebarea: oare arta lui Beuys, atât de neconventională, reprezintă o strategie artistică sau fermentul eliberator al unei viziuni care înglobează mitul și gestul șamanic pentru a da de pământ cu convențiile și a deschide ochii publicului la probleme politice și de mediu care și azi, după peste patru decenii sunt tot de actualitate.

Înainte de a muri în 1986, cariera lui Beuys ajunsese pe niște culmi de invidiat. Sculpturile, desenele, gravurile, obiectele găsite reciclate ca artă, instalațiile, operele gestuale, happening-urile video atrăseseră o atenție internațională și muzeele își disputau expozițiile lui, dorind să-i organizeze retrospective. Cei care se ocupau cu achizițiile la muzee importante ajungeau chiar să se certe cu sponsorii din pricina lui Beuys, un artist încă controversat la sfârșitul anilor 1970¹. Beuys era foarte solicitat și în calitate de conferențiar. Când a avut loc retrospectiva sa la Muzeul Guggenheim² din New York, peste 30 de universități americane i-au trimis invitații să le vorbească studenților lor.

Beuys a devenit un mit încă din timpul vieții. El însuși considerându-se mai mult un activist decât artist. Lumea lui seamănă cu un labirint, unde el este mereu prezent în toată complexitatea sa și nu poți să-l ignori. Importanța lui Bueys s-a datorat faptului ca el a încearcat cu sinceritate să le arate altora ceea ce a învățat cunoscându-se pe sine însuși. El a transmis această cunoaștere prin opera și acțiunile sale. Este teoreticianul sculpturii sociale.

Personalitatea sa este carismatică și controversată, iar situarea sa în câmpul post-minimalismului anilor 1970 este simptomatică pentru concepția lui artistică potrivit căreia sculptura este un proces evolutiv: fiecare / oricine  este / poate fi un artist. “De aceea, spunea el, natura sculpturilor mele nu este fixă, terminată. În multe dintre ele există un proces: reacții chimice, fermentări, schimbări în compoziția culorilor, deteriorări, mișcări. Totul se află în schimbare, de fapt într-o continuă transformare”³.

Toate se constituie într-un limbaj pe care îl consideră indispensabil pentru că face parte integrantă din sculpturile si instalațiile lui, din vocabularul său plastic. Capacitatea sa de a se exprima clar logic și voluntar a făcut ca filosofia sa sa fie accesibilă oamenilor care poate n-au văzut vreodată vreo sculptură de-a sa și totodată tuturor celor care îi desconsiderau operele. Prin ele Beuys isi exprima credința în gândirea creatoare a omului și in calitatea acestuis de ființă spirituală dotată cu capacitatea de a înțelege și de a-și extinde viziunea dincolo de frontierele social-politice ale mediului în care trăiește. Artistul german își aducea în instalație și artefact propria explorare personală a relației dintre realitate și simbol, adevăr și ipocrizie, memorie și exercițiul gândirii. Ca profesor după ce a avut o catedră universitară a fost dat afară pentru vederile sale politice. El vroia să ii modeleze pe studenți, să nu devină niște burghezi optuzi.

De-a lungul istoriei artei mulți sunt cei care și-au văzut operele distruse pentru că vorbeau de libertatea individuală pentru gândirea creatoare. Copil, Beuys probabil că a văzut cărți arse în stradă. Prin arta și acțiunile sale publice, el dorea să îi ajute pe oameni să înțeleagă problemele morale ale politicii, creștinismului, educației, ecologiei și altor domenii conexe. Filosofia și simbolismul său antropomorf își au rădăcina în istoria Europei occidentale și în mitologia eurasiatică. Esența mesajului său poate fi interpretat ca o ideologie personala si universală. Mult timp în țara sa, publicul s-a scindat între apărători și contestatari feroci.

Beuys a luptat⁴ și a fost rănit în cel de-al doilea război mondial, fiind dat dispărut în zona Crimeei, unde căzuse avionul pe care îl pilota. Tătari nomazi din acea regiune înghețată l-au găsit și l-au îngrijit, învelindu-l în pături îmbibate cu seu, amintire care l-a însoțit toată viața pe scultorul german, el folosind chiar acest procedeu în primele sale manifestări ca performance artist.

Beuys era hotărât să reumanizeze arta, folosind materiale sau mijloace vizuale și auditive care să transmită un mesaj cognitiv si senzorial ce putea fi imediat captat de public, stimulând transformarea ideii de sculptură și act artistic în general. Astfel el vroia sa creeze “Forme pentru a vedea cum se nasc gândurile, forme vorbitoare – repectiv cum ne formulam gândurile si sculpturi sociale – cum transformăm lumea în care trăim”.

Beuys vrea sa creeze un nou limbaj artistic, folosind ca materie primă elemente familiare într-o juxtapunere neobișnuită. De aceea, în multe dintre scenografiile sale, sau mai bine zis amplasările sale de obiecte din muzee de artă contemporană, Beuys punea obiecte  cu patină temporală “cu memorie” evocatoare a unui trecut ce le umanizează, un pian fără picioare, o șină de tren, un dulap, un pat, măști aurii etc. Originale ca selecție și semnificative ca juxatapunere / alăturare, în context.

În 1962, Beuys s-a alăturat grupului Fluxus, atras de nonconformismul acestuia și de happeningurile pe care le practica, însă se retrage în 1965, nemulțumit de faptul ca Fluxus indica slăbiciunile oamenilor, fără însă să le arate cum se pot schimba.

În toată lumea artei, anii 1960-70 s-au caracterizat de altfel prin încercarea de descătușare din limitele modului reprezentabil, vizibil, pentru a ajunge prin gest și acțiune teatrală într-o lume a transcendențelor, a esențelor, căpătând deschidere și din comunicarea imediată și nemijlocită, directă, între artistul plastic și spectator. Pentru a temporaliza și a face narativ demersul artistic se pun în scenă activități fizice sau de vorbire, ce capătă astfel noi dimensiuni și sensuri în artefact.

În anii 1970, arta performance devenise un mod curent de manifestare artistică în care creatorul era eliberat de canoane, iar produsul creației putea fi receptat nu numai vizual ci cu toate simțurile. Arta ca proces: Process Art se opunea ordinii stricte a formelor promovată de minimalism, în opera lui Beuys, această tendință se regăsește în așa numitele “obiecte risipite” : opere constând din împrăștierea unor obiecte sau materiale pe podeaua galeriei de artă sau în natură, fiind astfel supuse timpului și intemperiilor, sau chiar forțând vizitatorul să parcurgă într-un anume fel acel spațiu alternativ, locul de desfășurare sau amplasare a acestui nou fel de operă de artă.

Beuys s-a situat în centrul artei sale, ca într-o Performance, vrând parcă să rupă acea suspendare a cuvintelor de tip duchampian, prin magia stranie a obiectului-acțiune ce nu poate fi colecționat, inventariat, clasificat. Nomadism, incantație verbală ori non-verbală, shamanism, vrajă, demersul său este de fapt o frondă la adresa comunului, a cotidianului limitat, a formalului și formalismelor de tot felul.

Beuys a fost și un talentat desenator, ce știa să construiască plastic corpuri bine închegate din doar câteva linii. Dürer era favoritul său.

Cine intră în teritoriul Beuys descoperă o încrengătură de mituri și legende și mai ales un sens al timpului și al morții pe care el a învins-o în Crimeea cu ajutorul tătarilor. Beuys a purtat toată viața pe cap o pălărie, de felul celei care se spune i-a fost dată de salvatorii săi. Și ea face parte din imaginea acestui artist îndrăzneț care nu suporta tiparele, rămânând în istoria artei ca un bastion interesant al non-conformismului.

1. Unul dintre obiectele sale “găsite”, un “Bathtube” din 1960, aparținând unui muzeu privat, a fost folosit pentru a răci berea la o reuniune politică într-un muzeu unde era ținut în depozit (Muzeul Leverkusen), și, deși opera nu a fost distrusă, totuși proprietarul a cerut o indemnizație de 94.000 de dolari americani.
2. Beuys a reprezentat Germania la Bienala de la Veneția din 1979 și la cea de-a 25-a Bienală de la Sao Paulo din 1979. În același an, a avut o expoziție la Muzeul de Arte Frumoase din Lucerna în Elveția și o retrospectivă la Muzeul Guggenheim din New York.
3. In urma cu ceva timp, când Muzeul Tate Modern din Londra a vrut sa expună “Haina de fetru” a lui Beuys, a avut surpriza neplăcută că aceasta fusese în mare parte mâncată de molii. Conservatorii s-au întrebat ce să facă, exclus sa o arunce… Până când și-au dat seama că acest lucru este în acord cu gândirea plastică a lui Beuys. Credința lui despre nevoia de evoluție organică a artefactului.
4. Beuys s-a născut la Krefeld, lângă Dusseldorf si a crescut la Klever, lângă frontiera olandeză, într-un loc care de-a lungul istoriei a servit ca și câmp de bătălie: de la romani la Napoleon, la al doilea Război Mondial. Tot acolo Henric al VIII-lea al Angliei s-a căsătorit cu Anne de Cleves din rațiuni politice si Richard Wagner și-a plasat acțiunea operei Lohengrin în castelul Schwanenburg. Regiunea este impregnată de legende, mituri si superstiții. Familia sa avea o întreprindere de făină și furaje. Părinții sai erau catolici ferventi. Iosef era singurul lor copil. Beuys vroia sa devina medic sau să studieze stiintele naturii. Era interesat de botanică și mitologie nordică, filosofie scandinavă. Erau vremuri tulburi. S-a alăturat Tineretului Hitlerist. Tinerețea sa este esențială pentru a înțelege opera, iconografia si simbolurile sale. La 19 ani s-a angajat în aviație Luftwaffe: mai întâi ca operator de radio apoi pilot de avion de bombardament. A fost activ în Crimeea și a fost doborat acolo cu avionul sau JU87. Tatarii nomazi l-au descoperit printre rămășițele avionului și l-au tratat, l-au acoperit cu un strat gros de grăsime animală peste care au pus pături de fetru pentru a-i ține de cald. După câteva zile, când și-a venit în fire a simțit în colibă mirosul de fetru, de seu, grăsime animală. Asta pentru el a însemnat miracolul revenirii la viață și legătura pe veci cu acești tătari, nomazi a caror viața calmă nu se schimbase de secole. Războiul trăit ca traumatism colectiv, manipularea maselor i-au lăsat o neîncredere permanentă față de autoritate, față de putere, birocrație și intrigi politice În 1946 s-a reîntors la Cleves după ce a stat între prizonieri de război britanici la Cuxhaven. A început să studieze sculptura și primele sale opere au fost pietre de mormânt. Urmează Academia de artă din Düsseldorf. Profesorul său de sculptură considera că are un simț ritmic deosebit și o constanță. Beuys este un perseverent. În plus are un simț al umorului și al autoironiei foarte dezvoltat. Beuys avea conștiința libertății ca o condiție esențială a exprimării gândirii și conceptelor. La Academia din Düsseldorf devine profesorul de sculptură al celor refuzați de alți profesori și s-a luptat pentru drepturile elevilor și împotriva birocrației. În 1973 a fondat un sindicat pentru creația liberă și cercetarea interdisciplinară, împreună cu scriitorul Heinrich Boell (care primise premiul Nobel în 1972). Düsseldorf-ul, oraș industrial, este un important centru de artă din Renania și un exemplu de dinamism artistic după război, când puteai să-ți plătești intrarea la teatru cu o bucățică de cărbune. În secolul al 19-lea artiștii din acest oraș au exercitat o mare influență asupra picturii americane a peisajului, mai ales în regiunea fluviului Hudson, si după cel de-al doilea Război Mondial au reluat legăturile cu lumea artistică americană.
5. Beuys își folosește persoana ca executant, el este naratorul mitului și al realității, adoptă o formă primitivă de ritual în care activitatea mentală inconștientă ghidează derularea unei imagini vizual precum povestitori vechilor balade. El își captivează publicul cu simbolurile sale: iepurele, crucea, bastonul devin metafore ale gândirii și ale subînțelesurilor, el devine un fel de șaman. Aura care înconjura personalitatea sa de artist constituia un element inseparabil al prezenței sale “scenice”, intensitatea sincerității și aspiritualității sale trebuia să mențină echilibrul care s-ar putea rupe transformând totul într-un ritual fals. În 1963 îl crease Simfonia siberiană într-un festival Fuxus, unde iepurele încarnează principiul mișcării între două lucruri opuse. Șaman, mare preot, Mesia, guru, revoluționar sau contrarevoluționar, vindecător, Eurasian, Beuys este înainte de orice un moralist politic.