Colorist subtil şi totodată îndrăzneţ, simţind culoarea cu sensibilitate şi emfază, şi forma cu însufleţire şi dexteritate, Cornelis Theodorus Marie Kees Van Dongen este poate cel mai francez dintre pictorii străini stabiliţi la Paris la începutul veacului XX.
Kees s-a născut la Delfshaven, lângă Rotterdam pe 26 ianuarie 1877, într-o familie burgheză care nu se opune vocaţiei tânărului ce-şi manifestă de mic darul pentru desen şi culoare. Un timp frecventează Academia Regală de Pictură din Rotterdam şi este interesat de impresionism, deşi îl atrag mai ales maeştrii Ţărilor de Jos, Franz Hals şi Rembrandt pe de o parte, iar pe de alta Van Gogh cu dramatismul sumbru al scenelor de interior.
Îl seduc cartierele rău famate şi face crochiuri agile după natura sălbatică, întunecată a lumii interlope, folosind drept modele prostituate care îl fascinează. Ductul lui este impetuos şi sigur. Oscilează între culorile sumbre şi cele vii. Atrage atenţia publicului cu desene pertinente în tuş şi acuarelă care îi aduc comenzi de ilustraţii de carte, cum este în 1895 „Viaţa arzătoare şi moartea lui Zandstraat”, de M.J. Brusse, sau colaborarea cu ziarul local „Rotterdamische Niewsblad”.
În paralel pictează peisaje tipic olandeze.
În 1897 tatăl îi oferă o călătorie pentru împlinirea celor 20 ani şi Van Dongen pleacă în Franţa şi se stabileşte la Paris. Van Gogh, compatriotul său, murise în urmă cu şapte ani. Deşi mai târziu şi-a derutat biografii cu invenţiuni probabile ale unor episoade de viaţă, cert este că Van Dongen s-a luptat la început cu sărăcia.
Era un timp febril când istoria artei se scria la prezent, cu frenezia unor noi stiluri, descătuşate de academismul activ cu numai câteva decenii în urmă. Artistul frecventează mediile anarhiste, şi, deşi este ajutat cu bani de părinţi, trebuie să practice tot felul de meserii pentru a se întreţine: vânzător de ziare, hamal, luptător la târg, ghid al Expoziţiei Universale, zugrav, desenator pe terasele cafenelelor, colaborator al revistelor satirice („Farfuria cu unt”, „Frou Frou”, „Rablais”, „Râsul”, „Indiscretul”, „Gil Blas”), asistent al unui fotograf.
Toate îl formează în planul spontaneităţii şi al privirii agile: surprinderea trăsăturilor caracteristice ale unui personaj din câteva linii – efectul caricaturilor făcute în tinereţe -, dublată de un simţ al culorii deosebit şi de senzualitatea formei, îi vor defini stilul mai târziu.
În 1905 se instalează la Bateau Lavoir, o pepinieră de tendinţe şi talente. La vremea aceea locuiau în casa din Montmartre Picasso împreună cu Fernande Olivier pe care a pictat-o şi Van Dongen. Treptat paleta sa se epurează şi pictura lui devine mai graţioasă, mai dezinvoltă, mai pariziană. Descoperă posibilităţile emoţionale ale culorii. Expresionismul lui latent îl ajută să evoce sentimentul cu temperament în cadrul unui demers figurativ deosebit de pictural. Sub influenţa lui Lautrec îşi simplifică linia care devine mai nervoasă, mai concisă.
Atras mai întâi de neo-impresionism şi taşism, în 1906 se raliază entuziast fovismului făcând totodată legătura între arta franceză şi expresionismul german de la „die Brücke”. Are o paletă brutală, expresivă şi cultivă o anume naivitate a desenului. Treptat se face cunoscut în rândul amatorilor de artă şi al proprietarilor de galerii. Are numeroase modele şi îl interesează în primul rând să surprindă eternul feminin în imaginea dansatoarei şi a prostituatei.
Despre Van Dongen s-a spus că este fovul femeilor: le pune în valoare feminitatea, folosindu-se de linii flexibile, culori proaspete şi pline de savoare, o materie suculentă, o deosebită senzualitate a tuşei. Imaginile sale au parfumul ambiguu al alcovurilor palpitând de dorințe. Este ironic şi epicureic. Deşi nu se preocupă de planurile de adâncime, intuiţia lui componistică completează subtil portretele pe fonduri strălucitoare, uni, juxtapuse curajos. Aportul lui a fost important pentru fovi, şi Van Dongen a continuat să picteze în acest stil şi după stingerea mişcării.
„Lucrul esențial este să alungești femeile, mai ales pentru a le slăbi”, a spus el despre modelele sale. „După aceea, trebuie doar să le faci bijuteriile mai mari.”
După primul război mondial a devenit portretist la modă, dorit de aristocraţie dar şi de lumea interlopă. Pictează într-o anume manieră tipuri de femei fardate puternic. „Teodore de salon sau Messaline de budoar, silfide cu faţa lividă, privirea grea, gura sângerie”, îmbrăcate în rochii sumare de tul transparent şi bijuterii scânteietoare. Nu flatează modelele dar îşi modulează virulenţa coloristică de la început cu tonuri de gri. Când nu lucrează la comandă operele lui fac dovada unei mai mari măiestrii şi libertăţi, mai ales atunci când pictează portrete de personalităţi ale timpului, ca Anatole France, sau de fetiţe gingaşe, ori când renunţă la „virtuozitate şi artificiu” în peisaje viguroase şi abreviate.
Adulat de public, Van Dongen şi-a pierdut însă treptat prospeţimea, căzând pradă propriei maniere, devenind prea decorativ şi comercial. A murit pe 28 mai 1968 la Monte Carlo.