În urmă cu fix 31 de ani, pe 16 februarie 1990 se ridica la cer cu o farfurie zburătoare Keith Haring. Era deja o figură consacrată a contraculturii americane. Mai prozaic spus, copilul teribil, activistul inventiv, desenatorul redutabil, cel care adusese arta în stradă, și se inspira din stradă, din viața și problemele oamenilor obișnuiți, murea de Sida. Avea 31 de ani și nouă luni și era Gay. Arta lui este însă astăzi tot atât de reconoscibilă ca atunci. A devenit iconică și el, baiatul exploziv, a intrat în legendă.
Keith Haring a erupt pur şi simplu pe piaţa internaţională a artei de la prima sa expoziţie de prestigiu, la galeria Tony Shafrazi din New York, în 1982. O recunoaştere internaţională, imediată şi stupefiantă. Un succes rapid şi aproape instantaneu ce i-a uimit pe critici şi a fascinat publicul american care se recunoştea în limbajul artistic mânuit cu abilitate, nonşalanţă şi dezinvoltură de Keith: limbajul străzii, al graffiturilor ori cel al benzilor desenate cu personaje pe gustul secolului XX, imaginarul pop al unei lumi comerciale, dar şi vocabularul etern uman al simbolurilor populare şi consacrate.
Istoricul de artă Robert Witten sublinia caracterul generaţional al acestei “arte aparent lipsită de trecut”, născută în spontaneitatea clipei, sub impulsul unei imaginaţii necenzurate, imediate: arta unui om care a fost marcat în viaţă de virtuţile şi tarele sfărşitului de veac, pictura sa cucerind o lume în care trupul său s-a stins mult prea tanar. Intr-un fel, el va întruchipa mereu tinerețea.
Arta lui Haring are o gestualitate. Ea se situează undeva între desenul japonez în tuş, rod al liniei sigure, singulare, virtuoase peste care nu există reveniri şi adăugiri, desenele de copii, afișul publicitar şi opera deschisă a unui Jackson Pollock, ale cărui drippings conţin în spaţiul pânzei tensiunea acumulată de artist. El spunea că s-a inspirat din desenele din deșertul Nazca și Walt Disney.
O personalitate care vrea totul sau nimic, Keith Haring face parte din generaţia năvalnicilor ani 1980, când arta postmodernistă se canaliza în Europa pe teritoriile ambigui ale transavangardei italiene ori neoexpresionismului german, iar în America cunoştea, la adăpost de minimalism sau conceptualism, variaţiunile liniei metaforice sau simbolice, gestuale sau caligrafice, ca la Cy Twombly ori Jean Michel Basquiat. Spre deosebire de acesta din urmă, cu care a fost prieten, până când şi el a murit prea tânăr din cauza unei supradoze de droguri în 1988, Keith Haring este mai puţin preocupat de materie, cât de stilizarea formelor, uneori caricaturale, dar încărcate emoţional şi plastic, chiar atunci când lucrările sale au pregnanţa vizuală a afişului.
De fapt culorile vii, acutanţa desenului, motivaţia şi tematica aparţin acestei zone plastice, Haring pictând uneori “pe viu” astfel de tablouri manifest, în spaţii predestinate publicităţii, staţii de metrou, gări, pieţe, clădiri etc. În acelaşi timp, el este interesat de desenele copiilor, de inocenţa interpretărilor lor, fiind atras la începuturile carierei de o expoziţia a lui Alechinsky, la Centrul Carnegie din Pittsburgh.
Keith Haring s-a născut în 1958 la Kutztown, în Pennsylvania, o regiune unde încă se mai simţea austeritatea puritană a emigraţiei olandeze. În 1978 pleacă la New York, pentru a se înscrie la Scoala de Arte Vizuale. După ce practică un timp o pictură gestual abstractă, este fascinat de graffiti şi începe să picteze tablouri originale, cu un vocabular imagistic simplu: farfurii zburătoare, Micky Mouse, personaje androgine sau cu trăsături umane şi animale în acelaşi timp, uneori o adevărată puzderie desenate cu creta pe fondul negru al spaţiilor publicitare.
Filosofia lui era că arta poate comunica unui mare numar de oameni, nu numai unei elite care și-o poate permite și o înțelege. Cine merge cu metroul, mai rar ajunge la muzeu, spunea el. Keith dorea democratizarea culturii. Își dădea seama de potențialul imaginii de a vorbi pe înțelesul tuturor. Obișnuia să spună că piața de artă are puțin de-a face cu ce este arta de fapt. Avea ideea romantica sa fie “artistul oamenilor (obișnuiți)”.
De asemenea avea un mod de a sărbători arta, o intensitate a trăirii atât ca artist cât și ca om. Desenul lui este un fel de hip hop parietal, pe hârtie sau alte suporturi.
Haring este “nebunul după desen”, lucrează fără preget, fără false inhibiţii, dornic să ajute, să coloreze cu arta sa viaţa uneori anostă a trecătorilor anonimi de pe străzile şi din metrourile new-yorkeze. Frecventează asiduu mediile artistice ale noii generaţii de pictori, cum ar fi Basquiat şi Kenny Sharf pe care îi întâlneşte la clubul 57, “veritabil laborator de cultură embrionară”.
Se spune că desenele lui Haring se ocupă de viaţa fiecărui OM în societatea contemporană dominată de mass media. El se trage din Arta Pop, şi reprezintă una din vergile procesului de redefinire a artei culte, prin încorporarea în sine a artei străzii. Imagini reiterante, dese aluzii sexuale şi homosexuale se succed vertiginos, pe pânze unde viermuiesc nestingherite, obţinute adesea prin procedeul poetic de “tăiere” (cut up) inventat de William Burroughs (o tehnică literară care constă din asocierea cap la cap a unor elemente disparate, pentru a ajunge la un repertoriu în continuă creştere de personaje magice, mecanice sau erotice).
Pentru Burroughs experienţa lumii contemporane este mult prea prolifică şi abruptă pentru a putea fi digerată cum se cuvine, de aceea omul devine un fel de instrument care înregistrează fragmente de real, fără fir director sau continuitate. Dacă pentru poetul Burroughs aceasta duce la alientare, pentru pictorul Haring este o formă de afirmare a unui sine conştient de propriile limite şi de manipularea sa mediatică, dar sigur de sine şi de rădăcinile sale adânci în timp.
Alături de Micky Mouse, piramidele sunt o prezenţă simbolică constantă în opera sa, vorbind despre tradiţie şi permanenţe, aşa cum “copilul radios” (beaming baby) poate să reprezinte pe rând o imagine radioasă, chezaşă a viitorului, sau un semnal de alarmă pentru pericolele poluării şi radiaţiilor. Să nu uităm că în Pennsylvania sa natală a avut loc prima catastrofă ecologică nucleară, la Centrala Three Miles Islands.
Keith era angajat în mai multe cauze, milita împotriva rasismului, drogurilor, homofobiei, atentionând totodată la pericolul nuclear. Când a aflat că are Sida, activismul sau s-a intensificat.
De vina pentru multe rele sunt politicienii veroşi, înfăţişaţi de Keith ca nişte câini ce latră, sau însăşi societatea “omului cu cap de computer” care, stilizat de artist, a făcut înconjurul planetei, căci, cum spunea Barry Blinderman subiectul artei devine tot mai mult “interfaţa halucinantă de tehnologie şi biologie în societatea noastră din ce în ce mai cibernetică. Supravegherea audio-vizuală, monitorizarea fluidelor corporale pentru a găsi un loc de muncă, ingineria genetică, anestezia operată de mass media, ce pare în egală măsură moştenită şi căpătată, sunt condiţii ce caracterizează aşa numita eră postmodernă”.
Calitatea artei lui Haring este că ea se adresează tuturor şi nu are nevoie de desluşiri savante, fiind formată dintr-o înşiruire de imagini preluate din cultura de masă, cu mesaje simple, pertinente, care chiar şi astăzi, la trei decenii de la moartea artistului, constituie suveniruri preţuite, cum se întâmpla în 1986 când el şi-a deschis primul magazin de acest fel în SoHo Gallery, “Pop Shops”.
O altă caracteristică o constituie fluxul imaginilor şi a simbolurilor contradictorii, şi mai ales francheţea celor sexuale, recurente pe tot parcursul operei unde oameni şi câini sau personaje mixte sunt antrenate într-un fel de dans al iubirii fizice, considerată de artist “forţa vitală a universului”.
Începând din 1987, un nou simbol îşi face loc în pictura lui Haring: moartea, pe care tânărul artist, condamnat la un sfărşit tragic de o boală incurabilă, o ridiculizează în felul său propriu, adeseori sub forma unui spermatozoid asasin, sau ca un personaj malefic din desenele animate. “Naturii are oroare de vid” spunea Keith şi în ultimii săi trei ani de viaţă a luptat din răsputeri pentru a nu desminţi acest precept. A pictat neobosit, cu dăruire, a sculptat şi a umplut cu omuleţii, căinii sau “super”eroii săi “figuraţi liber” ziduri de spitale, sau de muzee, cortine de teatru ori Zidul Berlinului.
Ultima sa opera este Tripticul “Viața lui Hristos” , care a fost oferit bisericii Saint Eustache din Paris dupa moartea artistului.
Anul trecut au fost organizate expozitii comemorative si BBC a facut un film (Keith H. ART BOY) în amintirea acestui pictor care a marcat scena artei în East Village-ul New-yorkez al anilor 1980.
El spunea mereu “contribuția mea în lume este capacitatea mea de a desena” .