21 noiembrie 1898 – 15 august 1967
“Ceea ce vedem într-un obiect este un alt obiect ascuns” (Magritte, Paroles datées, 1956)
“Arta evocă misterul fără de care lumea nu ar exista”
Grecii spuneau că mirarea este începutul cunoaşterii. Acest resort al surprizei, al uimirii este folosit de pictorul belgian suprarealist René Magritte pentru a atrage atenţia spectatorului asupra necunoscutului din orice este cunoscut ca aparţinând unui cotidian banal, obişnuit. În tablourile sale el crează sau dezvăluie o lume bogată în semnificaţii, stranie, evocatoare şi misterioasă, folosindu-se de elementele lumii în care trăieşte juxtapuse sugestiv cu ajutorul unui realism magic ce îmbină reprezentările figurative cu efecte de trompe l’oeil, după o idee poetică diriguitoare.
“Concep arta picturii ca pe ştiinţa juxtapunerii culorilor astfel că aparenţa lor efectivă dispare lăsând să apară imaginea poetică…”, spunea Magritte.”Nu există ‘subiecte’ sau ‘teme’ în pictura mea. Este un mod de a plăsmui imagini a căror poezie adaugă la ceea ce este cunoscut latura de necunoscut şi ceea ce nu se poate cunoaşte”.
Magritte s-a născut pe 21 noiembrie 1898, la Lessines, în Belgia, şi a murit pe 15 august 1967. A studiat un timp la Academia de Arte Frumoase din Bruxelles, pe care însă a părăsit-o în 1918, dedicându-se experimentărilor plastice, figurative şi abstracte. În 1922 s-a angajat designer la o fabrică de tapete.
La început a fost atras de futurism şi de cubism, şi mai ales de stilul lui De Chirico, iar în 1925 publică împreună cu poetul E.L.T. Mesens revistele “Œsophage” şi “Marie” înrudite ca spirit cu suprarealimul, curent la care aderă în acelaşi an, la Paris. Ulterior, in 1928, fondează împreună cu E. L. T. Mesens, Paul Nougé şi negustorul de tablouri Camille Goemans revista “Varietăţi”, cu orientare suprarealistă.
“Virtutea cea mai înaltă la care poate aspira poezia este să compare două obiecte cât mai departe unul de celălalt, sau de a le aşeza faţă în faţă într-un mod abrupt, impactant”. A. Breton, Vasele Comunicante.
În anii pe care îi petrece în capitala Franţei, până în 1930, Magritte se foloseşte de resorturile ideatice ale mişcării suprarealiste într-un mod personal, interesat cu precădere de lumea şi obiectele din jurul său. El eliberează înţelesurile ascunse ale obiectelor prin contextualizări surprinzătoare, care tocmai pentru că sunt inedite şi neaşteptate, acţionează ca adevărate pârghii de cunoaştere a unei realităţi spirituale, magice. Căci, aşa cum remarca Sarane Alexandrian: “Magritte este un pictor al revelaţiilor, pictura lui exclude simboluri şi mituri. El nu investighează invizibilul, ci transmite conştiincios ceea ce îi dezvăluie o atentă contemplaţie a realităţii”.
Pentru Magritte legăturile între lucruri sunt ideile şi sentimentele, idee similară cu cea formulată de Nietzsche, «atomismul», potrivit căreia lucrurile sunt separate, indivizibile, izolate. Pictorul belgian vrea să surprindă sufletul obiectelor. De aceea el se foloseşte de aparenţe, de legăturile neaşteptate între obiectele obişnuite, pe care de altfel le consideră cele mai misterioase tocmai pentru că se află la îndemâna tuturor, sunt fireşti, terestre. Stilul pictural ce-l caracterizează pe Magritte constă tocmai în alăturarea realistă a lucrurilor din lumea vizibilă transpuse cu fidelitate pe pânză dar într-o ordine neobişnuită.
Reîntors în Belgia în 1930 după sejurul petrecut la Paris, Magritte a dus o viaţă în aparenţă calmă şi sedentară, o viaţă dedicată cu totul aventurii cunoaşterii şi cercetării pe tărâmul artelor plastice. Adeseori el aborda studiul ideilor poetice simultan în pictură şi guaşă. Iar la începutul anilor ‘40 a trecut printr-o perioadă de neo-impresionism, pe care a justificat-o prin dorinţa sa de a înfrumuseţa obiectele în mod sistematic, numită de unii din prietenii săi: “în plină lumină”.
Mai mult decât un artist, Magritte este un om care gândeşte. Un om căruia îi plăcea să afirme sus şi tare că vrea să picteze misterul cu scrupulozitate, folosindu-se de un realism liniar şi virtuos uneori ludic, cu asocieri nelipsite de un simţ al umorului şi de o ironie sănătoasă, trează. Magritte este Lewis Carroll şi Edgar Allan Poe deopotrivă. Fiecare pânză a lui este un poem de descifrat, un puzzle vizual plin de semnificaţii, bine pictat în regimul realismului clasic, fără automatismele sau elucubraţiile plastice la care recurgeau alţi suprarealişti. Ceea ce frapează cel mai mult la Magritte este sugestia de profundă normalitată a anormalului, sau a ceea ce cel puţin omul obişnuit priveşte drept anormal, fie din cauza educaţiei, experienţei, a ideilor preconcepte, etc. La el sirenele au cap de peşte şi picioare de femeie, Arta Conversaţiei din 1950 este o grămadă de pietre formând cuvântul “Rêve” (vis), iar Adevărul amabil din 1966, înfăţişează în trompe l’oeil merinde pe un perete. Între 1951-53 a pictat Domeniul vrăjit, o frescă imensă pentru Casinoul de la Knokke-le-Zoute.
“Le Blanc Seing”/ “Cecul în alb”, 1965, National Gallery of Art – Washington
Într-un autoportret, Magritte se înfăţişează cu patru mâini, cu două taie friptura, cu una duce o bucată de pâine la gură şi cu a patra îşi toarnă vin în pahar. Pictorul intitulează acest tablou Vrăjitorul, şi într-un fel ăsta este Magritte: un fel de iluzionist al paletei, un meşter abil al desenului, un hâtru mânuitor de simboluri, adesea de-a-ndoasele.
În pictura sa el se foloseşte de anumite principii, cum ar fi supradimensionarea unor detalii (un măr imens sau un trandafir care ocupă tot spaţiul dintr-o cameră), asocierea unor obiecte considerate complementare (munte-vultur, frunză-copac, etc. ), animarea a ceea ce de regulă este perceput ca inanimat (rochie cu sâni, pantofi cu degete, etc. ), deschideri cu perspective neaşteptate şi misterioase (uşi care se deschid), sau transformări materiale ale fiinţelor (o spărtură în zid ca o siluetă umană cu aspect de cer cu nori, etc. ), şi tot felul de asocieri surprinzătoare, uneori anatomice, ori de puneri sub semnul întrebării ale sensurilor unor cuvinte, ale legăturii acestora cu lucrul pe care îl denumesc sau la care se referă. Alteori o simplă privelişte din realitate îl impresionează atât de mult încât pictează un tablou în care fantasticul ţâşneşte cu forţa raporturilor stranii dintre lucruri: astfel pasărea de ciocolată pe care soţia sa o mănâncă în realitate se transfigurează poetic pe pânză într-o pasăre vie, din care se prelinge sângele într-o imagine care uimeşte şi în acelaşi timp, are un vast registru de trăiri, tragice şi comice deopotrivă.
“Arta de a picta, sau modul cum o concep eu, îngăduie reprezentarea unor imagini vizibile. Ele scot la iveală bogăţii şi precizări pe care ochii noştri nu le recunosc uşor: copacii, ceruri, pietre, obiecte, persoane…Inteligenţa găseşte în ele un înţeles atunci când se dezbară de voinţa maniacă ce conferă lucrurilor înţeles numai în scopul de a le folosi sau domina”. R. Magritte
Pentru Magritte realitatea este un punct de referinţă continuu, iar arta sa este o meditaţie asupra lumii, din unghiuri poetice, inedite, ce afişează lângă mister, dezlegarea lui. Poate că de aceea în faţa tablourilor lui Magritte, în general de mari dimensiuni, privitorul este satisfăcut, uneori amuzat, alteori pus pe gânduri, curiozitatea zgândărită, îi trezeşte întrebări despre sine, despre ceilalţi, despre natură, cosmos, suflet, inconştient, subconştient, despre existenţa veridică a unei suprarealităţi. Condiţia umană este “transparentă” la Magritte. Aşa îşi intitulează pictorul un tablou despre esenţa picturii: să laşi privirea să treacă dincolo de orice oprelişte. Realul este spectacol şi imagine. Privirea devine din imaterială materială, forţa ei sparge contururile realităţii, prin procesul artistic se ajunge la miezul lucrurilor. În arta lui Magritte există o mare doză de echivoc, cum a observat şi Dalí. Iar Breton observa că Magritte “a abordat pictura în spiritul unor lecţii ale lucrurilor şi a instruit din acest unghi procesul sistematic al imaginii vizuale, ale cărei slăbiciuni s-a complăcut să le sublinieze, marcând totodată dependenţa ei faţă de figuri, de limbaj şi de gândire”.
Tehnica îngrijită, clară, precisă a pictorului, pe linia maeştrilor flamanzi, exactitatea uneori fotografică cu care sunt reproduse plastic obiecte în relaţii neobişnuite, fantastice, sporesc fascinaţia artei lui Magritte, ambiguă şi seducătoare, suprarealistă cu toate datele de caracter ale acestei mişcări care a fost foarte bine primită în Belgia, într-un timp când ravagiile primului război mondial obişnuiseră publicul cu şocul inimaginabilului, cu acurateţea ilogicului şi teroarea manipulărilor.
