Chipuri delicate, visătoare, ținute în tonuri palide ca o adiere, cu transparență de fluture în zone umbrite. Mângâiate de o lumină blândă, cu sevă nostalgică, tinere cu un aer poetic, sidefate și eterice, par să aștepte un “Zburător misterios”. Roz, gri, acuarelate diafan, au o candoare feciorelnică.
Marie Laurencin este iubita unui poet și ea însăși are calități de artistă. Nu apare în pictura ei tumultuoasă, masculină, excelentă desenatoare ca Susanne Valadon, nici nu are intuiția mistică, profundă, panteistă și cosmică a “naivei” Serafine de Senlis, ori fermitatea generoasă a unei Mary Cassatt, și totuși lucrările ei cuceresc prin misterul unor transparențe subtile, uner rapeluri poetice, unei neîndoielnice feminități.
Probabil arta ei cucerește prin îmbinarea de frumos și de urât așa cum ea, Marie, l-a cucerit pe Apolinaire. “Are chipul întunecat și copilăros al celor destinate să te facă să suferi… Ea e urâtul și frumosul împreună. E ca tot ce ne place nouă astăzi”, spunea poetul, în 1908, iar Fernande 0livier, care pe atunci era iubita lui Picasso, găsea că Marie avea “aerul unei fetițe naive și puțin vicioase, un cap de capră cu pleoapele alungite, cu tenul de fildeș murdar”.
Marie Laurencin s-a nǎscut pe 31 octombrie 1883. Se spune că era copil din flori și ea, ca Apollinaire. Unii biografi însă o consideră copilul legitim al unei familii cu ascendență savoiardă și normandă. Urmează Liceul Lamartine, en vogue pe vremea aceea, dar profesorul de desen o descurajează într-ale artei sugerându-i sǎ se apuce mai degrabă de mandolină… Marie Laurencin nu se dă însǎ bătută ci urmează cursuri serale la școala Sevre apoi la Academia Humbert.
Începe să compună poeme, pe care le semnează cu pseudonimul Louise Lalanne. Îi cunoaște pe Picasso și Apollinaire prin intermediul unui negustor de tablouri, Clovis Saget, și începe sǎ frecventeze acel loc straniu, magherniță și pepinieră de artiști, monumentală acumulare de ateliere și camere șubrede într-o rână, pe colina Monmartre, corabia-spălător Bateau-Lavoir cum o denumise Max Jacob în 1904.
Marie este nelipsită de la petrecerile ce au loc acolo, uneori menite a-i juca o festă lui Henri Rousseau, zis Vameșul, un bătrânel plin de farmec, pictor genial, care nu o dată le-a cântat la vioară celor doi îndrăgostiți, Marie și Guillaume năbădăioși în amorul lor.
Apollinaire a ajutat-o sǎ-și precizeze stilul și personalitatea
artistică și a iubit-o poate mai ales loatunci când a pierdut-o, când ea s-a căsătorit cu altcineva și el a compus nemuritoarele poezii, intrate în folclorul Parisului: “Podul Mirabeau” și “Când te vei reîntoarce tu, Marie…”.
Despre pictura ei, poetul scria cǎ “dansează ca Salomea între cea a lui Picasso, nou sfânt Ioan Botezătorul ce spală arta cu botezul luminii, și cea a lui Rousseau, Irod sentimental, bătrân somptuos și pueril pe care dragostea îl va aduce la marginile intelectualismului”.
Despre ea însăși Marie Laurencin va spune că “Iubea luxul. Era mândră cǎ s-a născut
la Paris. Nu-i plǎceau nici discursurile, nici reproșurile, nici sfaturile, nici mǎcar complimentele. Mânca repede, mergea repede, citea repede, dar picta foarte încet.”
Deși a conviețuit un timp cu efervescența cubismului, ce s-a nǎscut chiar în perioada cât ea frecventa Bateau-Lavoir, mai întâi cu Domnișoarele din Avignon de Picasso, apoi din colaborarea acestuia cu Braque, Marie Laurencin și-a urmat drumul ei propriu în pictură, optând pentru o stilizare plinǎ de poezie eterică. Probabil atracția sa vadită pentru acest gen literar a fǎcut-o ca de-a lungul vieții să prefere compania poeților aceleia a pictorilor. A ilustrat opera multora, bineînțeles a lui Apolinaire, apoi un “Never More” de Edgar Allen Poe, “Tentativa amoroasă” de Gide, Surorile Bronte, “Ficele vântului” de Rene Crevel, “Alice în Țara Minunilor” de Lewis Carrol și altele.
Probabil că unul dintre cele mai frumoase portrete de cuplu, reprezentându-i pe Marie Laurencin și Apollinaire, este acela pictat de Vameșul Rousseau, csre însǎ nu i-a plǎcut poetului, ce l-a păstrat în pivniță multă vreme. Un portret în care pictorul naiv schimbase pliurile rochiei Mariei în funcție de florile pe care le picta în prim plan ca sǎ învioreze atmosfera, iar cei doi amanți par veșnici în decorul vegetal, crescând odată eu el ca pătrunși de o sevă densă, melancolică și frenetică așa cum erau ei înșiși.
Marie Laurencin a murit in 1957 după aproape 40 de ani de la stingerea din viață a lui Apollinare, răpus de gripă spaniolă. Amândoi au făcut parte dintre cei aleși să înnobileze cu penelul sau penița o lume ce se contorsiona în chinurile și bucuria nașterii unor noi viziuni.
#arhitectura #arta pop #Artisti #corp #credinta #divertisment #erotism #Expozitii #Fotografie #happening #imagine #incest #instalatii #joc #labirint #manierism #moarte #motiv #obiceiuri #profetii #relicve #suprarealism #tatuaj #Varste #Venetia Arhitectura organică Arta Conceptuală Arta latino-americană Arta Pop Artisti Art Nouveau cubism Egipt Expozitii Expresionism expresionism abstract Fotografie Picasso Realism Religie romantism Sculptura Simbolism Spania suprarealism