Arta e o combinaţie între context şi intenţie. Un brutar poate face cea mai bună pâine, dar aceasta rămâne în brutărie. Dacă însă pui acea pâine într-o galerie, ea devine artă.
Bienala de la Veneţia 1997, în pavilionul Italiei, scări conduc la subsol. Cobori. O sală întunecoasă în mijlocul căreia nişte oase de vită, descărnate şi ameninţătoare, într-un morman lugubru, emană un miros cumplit. Alături, două recipiente din cupru, pline cu apă, ca nişte fântăni pentru abluţiuni. În faţa lor, trei ecrane. Pe cele laterale doi bătrâni, bărbat şi femeie (părinţii artistei). În mijloc, un ecran mai mare înfăţişează o tânără care, îmbrăcată ca o asistentă medicală explică cum se pot ucide şobolanii, apoi se dezbracă de uniforma albă şi dansează plină de pasiune, în veşminte flamenco….
Balkan baroc, se intitulează această instalaţie, realizată de Marina Abramovici, care încă îmi bântuie amintirea. Există în ea tot felul de conotaţii, un amestec ciudat de sexualitate, violenţă, religie, politică, artă. O şi mai mare relevanţă a avut în perspectiva războiului din Bosnia. Spectatorul este cuprins fără voia lui de o teamă insidioasă, ca un fior, şi totodată, eternul instinct de vânător al omului este măgulit de tema aleasă: cum se ucid şobolanii, cum pot fi înşelaţi pentru a se lăsa ucişi, pentru a-şi urma leaderul în moarte. Pentru această operă, artista sârbă Marina Abramovich, primea la Veneţia, atunci, în 1997, Leul de Aur. La începutul expoziţiei artista a curăţat de carne, într-un spectacol performance, peste 1500 de oase de vită, în timp ce cânta melodii din copilăria sa, ca într-un act spiritual de purificare.
Această „bunică a artei performance” cum se autointitulează, s-a născut pe 30 noiembrie 1946 la Belgrad, şi de 50 de ani face Artă Conceptual-Corporală, producând happeninguri unde îşi testează propriile limite fizice, psihice şi mentale şi deopotrivă analizează relaţia dintre autorul-actor şi public.
În timpul spectacolelor ea s-a supus la tot felul de chinuri fizice, s-a autoflagelat, şi-a congelat trupul în blocuri de gheaţă, a luat medicamente cu acţiune asupra psihicului sau corpului său ajungând să-şi piardă chiar cunoştinţa şi să se afle la un pas de moarte asfexiată în mijlocul unei stele de foc. „Suferinţa este bună. Nici o operă de artă importantă nu a fost creată dintr-un sentiment de fericire. Să suferi e bine. Mereu am considerat că un artist bun se ivește dintr-un copil neliniștit“.
Nepoata unui sfânt al Bisericii ortodoxe Sârbe şi fiica unor partizani ai Rezistenţei în cel de-al doilea Război mondial, proclamaţi ulterior eroi naţionali, Marina a crescut într-un mediu conservator şi chiar milităresc. Artista îşi amintea cum „după ce tatăl i-a părăsit în 1964, mama ei a instituit un regim de cazarmă în casă, ea neavând voie să se întoarcă acasă după ora 10 seara deşi avea peste 20 de ani. Toate spectacolele de performance pe care le realiza aşadar, aparţinând acţionismului, în care se tăia, se biciuia, îşi dădea foc şi aproape că se sinucidea pe scenă, trebuiau să se încheie înainte de ora 22.
Abramovich a urmat studiile Academiei de arte frumoase din Belgrad, în perioada 1965-70 şi studii postuniversitare la Academia de arte din Zagreb în 1972. După care a predat vreme de doi ani la Academia din Novi Sad, unde şi-a pus în scenă primul spectacol performance solo. În 1976 ea a părăsit Iugoslavia pentru a se stabili în Olanda, la Amsterdam.
Marina Abramovici selectează elemente ale biografiei sale pe care le transformă în situaţii mentale paradigmatice, regizând happening-uri unde propriul corp devine materialul pe care îl „prelucrează” şi „Câmp de reprezentare” împreună cu spaţiul pe care îl ocupă. Adeseori artista caută să treacă de graniţele sale corporale, depăşind limitele suportabilităţii.
A devenit faimoasă în anii 1970 cu aşa numitele ei ritmuri.
În Ritm 10 din 1973, prima sa performance, Abramovich ajunge să se rănească deliberat trecându-şi în viteză un cuţit printre degetele mâinii cu palma întinsă, totodată înregistrează zgomotul gestului pe o casetă audio ca într-un ritual, de 20 de ori câte cuţite şi casete are la dispoziţie, pentru ca ulterior să reia secvenţele juxtapunând prezentul cu trecutul, memoria cu realitatea durerii.
Durerea este de altfel un ingredient activ în toate spectacolele ei, în Buzele lui Thomas din 1975, de exemplu, Marina Abramovic recurge la autoflagelare şi autostigmatizare. Este posibil ca tocmai presiunea memoriei biografice să o inducă către aceste extreme ale martiriului de dragul unei arte conceptuale, ce vrea să demonstreze nevoia de a evada din propriul corp determinat cultural, de a-şi abandona egoul. În majoritatea acestor performanțe se foloseşte de video pentru a spori interacţiunea între artist şi public.
În Olanda a făcut pereche din 1976 până în 1988 cu Ulay, artist de origine germană. În 1988, cei doi vor celebra sfârşitul legăturii dintre ei cu un marş de 2000 de km pe Marele Zid Chinezesc, demers artistic intitulat „The Lovers” amanţii. Plecând din cele două extremităţi ale zidului, ei s-au întâlnit la mijlocul lui, doar pentru a se despărţi imediat după aceea pentru totdeauna, exploatând conceptual propria biografie, într-o punere în scenă a geografiei dragostei.
Cand m-a despărțit de Ulay a început prima mea biografie. Atunci am parcurs în întregime Zidul Chinezesc: Ulay dinspre deșertul Gobi, eu dinspre Marea Galbenă. Ne-am întâlnit la mijloc, doar ca să ne luăm «la revedere!». A fost foarte greu. Ceva se sfarșea. Mă simțeam grasă și urâtă. M-am gândit că trebuie să fac ceva diferit. Să îmi joc viața.
Relaţia dintre ei a fost baza unor experienţe existenţiale. Într-o performanţă cei doi artişti s-au lovit reciproc de un perete până când unul dintre ei s-a oprit. În alta, intitulată întuneric lumină ei şi-au dat la nesfârşit palme unul altuia. Ideea era să-şi supună trupul unor experienţe fizice pentru a vedea cât rezistă. În communist body – fascist body, cei doi artişi şi-au sărbătorit ziua de naştere în 1979 în faţa unui public atent selecţionat, întinşi pe o saltea, aparent adormiţi, în vreme ce alături pe două mese se aflau etalate mâncăruri din ţările lor de origine. Această performanţă era legată de biografia celor doi, marcată de dictatură: pe certificatul de naştere al Marinei aflându-se steaua roşie comunistă şi svastica pe cel al lui Ulay. În altă performanţă, imponderabilitá 1977 publicul era nevoit să intre în sala de expoziţie trecând printre corpurile goale ale celor doi artişti aşezaţi faţă în faţă în cadrul uşii.
Abramovich este interesată de experienţele limită, adoptă practicile orientale de vidare a corpului de energie pentru a capta o nouă formă de energie care să o ajute să vadă cu toate simţurile. De asemeni ea cultivă la maximum interacţiuna cu publicul care în proiectul numit Dreams House, putea să rezerve o cameră în casa japoneză a artistei, să petreacă o noapte îmbrăcat într-o pijama desenată de ea şi ulterior să-şi noteze visele într-un jurnal.
În altă performance ea se preocupă să-şi educe mintea să se concentreze asupra prezentului, şi asupra celor patru stări ale trupului: să mergi, să stai în picioare, să stai întins şi să stai jos. In 2005 a reprodus în performance lucrări de maeştri care au influenţat-o în propria arta corporală şi acţionistă, precum Bruce Neuman, Beuyce, Vito Acconci sau Gina Pane1.
Acuzata recent de satanism, Marina s-a apărat spunând că ceea ce face este artă și păstrează stilul care a consacrat-o, de forțare a limitelor propriei ființe și de provocare a spectatorilor să participe la punerile ei în scenă cu toate simțurile și cu toate resorturile psihologice.
Curaj, tenacitate, gust pentru macabru și violență, discurs coerent, vigoare și rezistență fizică, imaginație, sunt tot atâtea atuuri care o situează pe Marina Abramoivich între femeile puternice ale Artei Contemporane.
Note
- Bruce Nauman‘s Body Pressure (1974), Vito Acconci‘s Seedbed (1972), Valie Export‘s Action Pants: Genital Panic (1969), Gina Pane‘s The Conditioning (1973), Joseph Beuys‘s How to Explain Pictures to a Dead Hare (1965), Abramović’s own Thomas Lips (1975), Abramović’s own Entering the Other Side (2005)
- Scenă din „Artistul este prezent”, performanta la MoMa din 14 martie 2010. O coadă lungă de oameni a așteaptat în fața muzeului de Artă Modernă din New York pentru a participa la spectacol. Fiecare putea sa stea cât dorea fără să o poată atinge sau vorbi cu ea. Abramovich a stat așezată 7 ore pe zi, timp de trei luni, in total 700 de ore. A purtat trei rochii diferite, albastru pentru relaxare, roșu pentru energie și alb pentru puritate. “Am putut să văd și să simt durerea oamenilor – marturisea Marina – cei care stăteau în fața mea au simțit emoții foarte puternice. Au plâns. Am plâns si eu”. Printre cele mai emoționante momente ale acelui eveniment a fost întâlnirea, după ani de zile, cu fostul partener, artistul și fotograful german ULAY (Frank Uwe Laysiepen) pe care l-a invitat chiar ea. Legătura lor durase 12 ani, dintre care mulți petrecuți în jurul lumii într-o rulotă. S-au despărțit pe Zidul Chinezesc într-o performance, dar nu au găsit un acord in privința drepturilor de autor pe care si le-a adjudecat Marina. La scurt timp după reintalnirea lor, Ulay a descoperit că are cancer. A murit pe 2 martie 2020. Era fix cu 3 ani mai in vârstă decât ea, născut în aceeași zi de 30 noiembrie (1946).