Murivale – spectacolul fericirii care învinge timpul

Murivale face spectacol în toate expozițiile pe care și le organizează cu sârg și acea nebunie după pictură – apanaj al artistului autentic. Acest “Leonardo din parcare”, cum își spune cu un zâmbet hâtru, este un împătimit al culorii. El nu caută să filosofeze în pictura sa ci explodează orgasmic într-o artă vie, ca o odă a bucuriei.

O astfel de sărbătoare coloristică este și expoziția lui Vasile Mureșan Murivale deschisă în prezent la Căminul Artei Parter/Etaj (15 februarie – 1 martie) intitulată “Autoportret cu anemone”. Două teme grele, pentru că artistul juxtapune două feluri de construcție plastică. Pe de o parte, cea a chipului uman, cu trăsăturile supuse timpului, cu anatomia sa, cu starea sa, cu emoția pe care o transmite privitorului, cu simțirea pictorului care plonjează în interiorul său pentru a evoca adevărul unei clipe. Pe de altă parte, florile, fragile, atât de des folosite în artă ca simbol al trecerii, al fragilității ființei umane. Și dincolo de simbolic, florile din punct de vedere pictural, atât de ofertante și totuși greu de surprins în vibrația lor, în zborul lor reținut, în erotismul lor, la Murivale căpătând chiar o conotație sexuală, așa cum stau adunate în vase falice, erecte.

Murivale este un artist talentat, harnic, organizat, generos și complex în creația sa. Are un dinamism al demersului plastic, al ductului și al modului cum știe să se facă vizibil pe rețelele sociale. El își ține publicul aproape cu postări numeroase pe Facebook și “life”-uri care în ziua de astăzi devin o prelungire necesară a artistului. Lumea se mută online tot mai mult și arta, pentru a putea supraviețui virtualului, trebuie să incite la interes de la primele trei secunde.

În avalanșa de informație, în nenumăratele artefacturi care pot acoperi distanța de la pământ la lună de mai multe ori, într-o lume unde educația plastică în trend aparent crescător pierde totuși teren, în lumea asta dacă nu te faci vizibil nu exiști. Să intri pe Facebook, spune artistul, este ca și cum ai ieși pe bulevard să vezi cine a mai trecut, o “Calea Victoriei” unde poți să te afișezi și să iei pulsul societății. Un gest devenit mecanic, ca atunci când mergi la toaletă dimineata. Totul este să știi când să te oprești, să știi să nu te lași sufocat, să folosești cu discernământ aceste instrumente inteligente. Și acesta este un dar al lui Murivale, pe care îl gasim și în arta sa. El știe să spună: gata, lucrarea asta este terminată, o pensulă în plus ar îmbâcsi-o, ar adăuga straturi inutile de materie care pot sa îi ia din transparență…

Nici alegerea anemonelor ca flori emblematice ale proiectului său artistic nu este întâmplătoare. Aceste flori conțin lumină și întuneric, sunt florile echilibrului dintre contrarii, născute se spune din lacrimile Afroditei și sângele lui Adonis. Anemonele sunt flori gingașe, de primăvară, de renaștere a naturii, numite și florile Paștelui pentru că apar mai ales în martie și aprilie, și roșul lor era folosit altă dată la vopsirea ouălor Pascale. Murivale spune că atunci când se simte singur, când e trist sau plin de voie bună, cu sete de viață, sau când pur și simplu nu are ce picta, pictează anemone.

„În pandemie am lucrat zilnic, pentru a uita că sunt din ce în ce mai singur și mai lipsit de afecțiune. Voi face o serie de lucrări care vor pune problema nevoii de afecțiune la bătrânețe.”

Totodata autoportretul este o constantă preocupare a artistului care își marchează așa trecerea în nemurire. El mărturisește că „de câțiva ani, de ziua mea, pe 1 aprilie, realizez un autoportret, înregistrând video tot procesul pictural. De asemenea, în această zi îmi tai părul crescut peste an și îl folosesc într-o copie a desenului, realizând un dialog între expresia artistică și concretul vieții.”

Grecii spuneau că omul e om, adică și animal și zeu, muritor și divin, înger și demon, de când s-a privit prima oara în oglindă și s-a recunoscut. Se spune că portretul este umbra unei umbre, iar autoportretul o oglindire și o exorcizare. Juxtapunerea acestei teme cu cea a florilor, a anemonelor poate fi si o aluzie la tema dragă barocului memento mori. La Murivale există pulsiuni baroce, pe un fond care combină suporturi postmoderne puse în scenă cu dexteritate pentru a crea un ansamblu unitar ce dialoghează cu privitorul.

La parterul Salii Caminul Artei sunt expuse autoportretele în serii de emoție și timp, cu patru “portrete” invitate, două mame, a lui Murivale și a criticului Pavel Sușara și două prietene. Artistul face (auto) portrete “dintr-o respirație”, cu paleta restrânsă, unde este atent la rapelurile de culoare. Anemonele însoțesc însă cu simfonia tonurilor lor ochii privitorului, de la intrare către etaj, unde se deschide un adevărat paradis, îmbătător, în care aproape simți atingerea petalelor și ești cuprins în vârtejul unui dans al ductului plin de pasiune. Un Paradis în mijlocul căruia se află un singur autoportret, cel al artistului ca Leonardo. În alb si negru, ca un fel de patriarh al începuturilor lumii.

Există la Murivale, chiar atunci cand gesticulează pictural sau pictează Salaii dureros de erotici, o armonie cu trăirile sale, cu pulsațiile sale, cu artiștii care îi plac, cu câinii săi, cu oamenii sărmani pe care îi ajută la km zero unde locuiește și pe care l-a transformat într-un km zero performance și într-o galerie de arta. Această armonie interioară, uneori aparent umbrită de suferința artistului truditor în singuratate, se regăsește în autoportretele senine și în florile pictate obsesiv. Murivale se joacă cu spațiul și cu obiectul. El întinde limitele acestora prin panotări curajoase care folosesc toate dimensiunile sălilor unde expune și tot felul de suporturi plastice, cu mare forță inventivă și putere de sugestie.