Într-o noapte de martie, anul 1955, Nicolas de Staël, de profesie pictor, s-a aruncat pe fereastra atelierului său din Antibes. Avea 41 de ani. Îşi curmă viaţa cu hotărâre romantică şi nelinişte existenţială. În faţa atelierului se întinde marea, ce parcă îi închide zborul în profunzimile ei misterioase, precum fondul unui tablou strânge la pieptul său formele, într-o articulare plastică a materiei.
„Aller jusqu’au bout de soi même”, scria Staël cu doi ani înainte: „Să mergi până la capătul fiinţei”, să atingi extremele gândului şi ale faptei. Mulţi s-au întrebat: ce l-a făcut oare pe rusul acesta naţionalizat francez în 1948 să-şi ia zilele în floarea vârstei, a creaţiei, când după lungi perioade de căutări, îşi găsise un stil propriu, tablourile sale erau acceptate de critică şi cumpărate de colecţionari, avea patru copii, dintre care trei încă foarte mici. Părea că nu-s motive care să-i întunece privirea frumoasă, alura de sportiv, căruia îi plăcea să străbată lumea pe bicicletă, sângele său de rus alb, rudă cu compozitorul Glazunov1 din partea mamei.
De Staël nu este un caz singular în istoria artei. Mai ales în anii 1950 au fost frecvente sinuciderile artiștilor sau moartea lor violentă în floarea vârstei. În 1944, armeanul Gorky îşi punea capăt zilelor, germanul Wols moare în 1951. Americanul Pollock, maestrul artei informale sfârşeşte într-un accident în vreme ce se întorcea acasă în Long Island. Tot într-un accident de maşină moare în 1960 scriitorul Albert Camus, în sudul Franţei. În valiza sa se află manuscrisul „Ultimul om”. Exces de viteză dar şi febră existenţială. Se spune că atunci când Goethe la 25 de ani publica Suferinţele tânărului Werther se împlineau şase ani de când un tânăr pictor scoţian John Runciman se sinucisese la Napoli mistuit de neîncrederea în valoarea operei sale, interesantă de altfel, pe care se şi chinuise să o distrugă în mare parte. În secolul nostru artiştii de talia lui Francis Bacon, sau înaintea lui Georges Rouault, şi-au ars pânzele cu nemiluita, vrând parcă să nu lase posterităţii imaginea tatonărilor, căutărilor, slăbiciunilor, ceva sub ştacheta valorică pe care şi-o fixaseră singuri.
Nicolas de Staël s-a născut la Sankt Petersburg pe 5 ianuarie 1914 (23 decembrie 1913), Părinţii i-au murit când s-au refugiat în Polonia, după Revoluţia din Octombrie. Luat în grijă de un tutore ce locuia în Belgia, foarte tânărul Nikolai studiază la şcoli înalte, iezuite, şi la Academia Regală de Arte Frumoase din Bruxelles. Îi plac călătoriile şi muzeele. Este impresionat de pictura lui Cézanne, Braque, Matisse, Soutine. Începe să fie interesat de reflectarea naturii în pictură mai ales cu ocazia unui sejur în Maroc, în 1936. Intră în Legiunea Străină la începutul războiului, dar după puţin timp petrecut în Tunisia este demobilizat şi se stabileşte la Nisa, ulterior la Paris. Aici petrece multă vreme în conversaţii pe teme existenţiale şi suprarealiste cu scriitori şi pictori. Îşi caută cu înfocare un drum propriu în plastică şi încearcă să facă faţă greutăţilor materiale, alături de tovarăşa de viaţă, Jeanin Teslar, şi de fiica lor. Pictează fără încetare, uneori pe pereţii odăilor, pe draperii, pe feţele de masă. În general pleacă de la interpretarea unui obiect din natură pe care îl reduce treptat la esenţă. Desenul şi culoarea, linia şi forma, figurativ şi non-figurativ sunt polii viziunii sale interesate de conexiunile dintre obiecte şi mai ales de relaţia dintre materie şi imagine.
„Puţin câte puţin m-am simţit jenat să pictez un obiect aşa cum îmi apărea el, pentru că eram asaltat de multitudinea infinită a celorlalte obiecte coexistente”.
1954
Opera lui se situează undeva la jumătatea drumului între realism şi abstracţiune. De cele mai multe ori, culoarea constituie punctul de plecare pentru evocarea lucrurilor, peisajelor, personajelor. Tablourile sale sunt străbătute de un sentiment panteist al existenţei. Există însă o latenţă a dramei, ce se descifrează în cerul negru sau roşu, opac, al unor peisaje siciliene. Durerea şi tulburarea în faţa ororilor războiului de exemplu sunt vizibile în schiţele pe care le-a făcut după filme documentare, ca şi în două tablouri pe această temă.
De Staël este un bun desenator, linia sa este suplă şi esenţială, cu o traiectorie care merge de la rigoarea cezanniană la sensibilitatea orientală a încadrărilor. Măiestrie tehnică, lirism, invenţiune şi mai ales forţă, ritm, pasiune. În pictură, compune din planuri de culoare abstractă, mată sau lucioasă întinsă cu cuţitul pentru a crea o vibraţie a suprafeţelor în lumină. Culoarea stă la baza artei sale orecum à la Juan Gris, iar măsura, echilibrul volumelor chiar în compoziţii non figurative, îl apropie de Georges Braque, cu care a fost de altfel bun prieten. Deseori, pictura lui De Staël are pregnanţa şi rezonanţa unor structuri muzicale, chiar şi atunci când foloseşte tehnica colajului, cu economie de tonuri: negru, albastru, roşu. În ultima perioadă a vieţii, setea sa de creaţie a fost nestinsă. Aşa cum Hokusai fusese numit nebunul după desen, De Staël putea fi considerat nebunul după pictură, grăbit să realizeze o operă nepieritoare deşi însuşi spunea: „această artă este pururi imperfectă şi fără sfârşit, greu de împlinit, aidoma vieţii”. Dar pentru De Staël, aşa cum fusese pentru mulţi din generaţia sa, pictura era mai ales o formă de viaţă, un mod de a astâmpăra neliniştile unor decenii tulburi, strigătul unor conştiinţe sau articularea în zona vizibilului a unor drame profunde. Deprimarea artistului se simte în ultimile sale tablouri, formele luminoase nu maschează efortul spaţiului de a se echilibra, o aparentă seninătate a culorii şi volumelor are puterea premonitoare a cerului ce se luminează înaintea furtunii.
1. Alexandr Konstantínovich Glazunov, compozitor rus. A fost ultimul muzician important al şcolii naţionale ruse fondate de Mijaíl Ivánovich Glinka. Născut în 1865 la Sankt Petersburg, a studiat cu Rimski-Kórsakov. În 1928 a abandonat URSS şi s-a stabilit la París unde a murit în 1936.