Niki de Saint Phalle și grădina femeilor care se bifurcă

29 octombrie 1930 – 21 mai 2002

„Urmez un drum ales pentru mine, din nevoia stringentă de a arăta că o femeie poate lucra la o scară monumentală”.

Niki de Saint Phalle a fost una dintre cele mai importante sculptorițe franceze din a doua jumătate a secolului XX. O prezență redutabilă în arta contemporană, o femeie tenace, care nu s-a dat în lături în cei peste 40 de ani de carieră să sprijine cu lucrări expresive, iconoclaste, emanciparea sexului așa zis slab și frumos. Creațiile ei se află în marile muzee ale lumii și are un parc de statui în Toscana, toate purtând pecetea stilului său inconfundabil. Siluetele personajelor sale modelate din ceramică viu colorată sau din alte materiale sunt iconice. Ele reprezintă cel mai ades femei gigantice pe care le numește “Nanas”. Numele vine poate din limbajul copiilor (nanan înseamnă în franceză ceva bun de mâncat sau un lucru grozav) ori te duce cu gândul la niste entități primordiale. De fapt, chiar titlurile acestor păpuși enorme le înfățișează ca pe niște Mume atemporale sau ca exponentele unei cruciade care afirmă rolul femeilor în toate sensurile, evidențiind condiția lor într-o lume dominată de bărbați. Aceste “nanas” reiau stereotipurile imaginii femeii transmise de mass media și sunt deseori produsul unei viziuni polemice și cu tendința spre caricatură. Sunt forme feminine îndrăznețe vizual, expresive, jucăușe, pline de voiciune, dar cu substrat adeseori tulburător, ce se opun convențiilor și au transformat-o pe artistă într-o voce importantă atât pentru mișcarea feministă, cât și pentru dezvoltarea artei conceptuale. Sculpturile ei instalație, sculpturi – arhitectură, sunt ambițioase, inedite și intens personale.

Niki de Saint-Phalle s-a născut pe 29 octombrie 1930 într-o familie aristocratică ruinată. Tatal său, André-Marie Fal de Saint-Phalle, bancher francez, se căsătorise cu o americană și petrecuse un timp la New York unde și-a pierdut și averea în marea criza din 1929. Niki a lucrat în tinerețe ca manechin apoi a început să expună artă în Elveția, mai întâi tablouri abstracte, apoi reliefuri, diptice și triptice acumulând obiecte eterogene, jucării vechi, cruci, deșeuri deseori aurite, toate caracterizate însă printr-un umor coroziv și o mare capacitate de invenție. Niki de Saint Phalle șochează adeseori, are gustul parodiei pe care o îndreaptă împotriva bigotismelor ori stereotipurilor de tot felul. Împreună cu Jean Tinguely a creat Fântâna Stravinsky din fața Centrului Pompidou la Paris. Despre partenerul său de viata, mort în 1991, scultorița vorbea cu admirație și considera că au format un cuplu extraordinar, mai ales datorită faptului că amandoi erau îndrăgostiți de artă mai mult decât de orice.

Unul dintre proiectele ei de suflet a fost amenajarea unei gradini fantastice, feerice și lirice, la Capalbio (Grosseto) în Italia, într-un perimetru de o jumatate de hectar. Un vis pe care îl nutrea din tinerețe, când, fascinată, a vizitat în anii 1950 parcul Güell din Barcelona, creația lui Antoni Gaudí. Ea și-a finanțat singură acest proiect, plătind patru milioane de dolari pentru amplasarea într-un spațiu în formă de potcoavă (închiriat de la familia lui Gianni Agnelli) a 22 de statui gigantice ce reprezinta arcanele jocului de tarot. A lucrat singură sau ajutată de câțiva meșteri vreme de peste 15 ani. Uneori chiar a locuit în incintă, în interiorul unei statui de mari dimensiuni intitulată Împărăteasa Sfinx. Niki a fost fascinată de jocul de tarot la începutul anilor 1960 când a primit cadou o pereche de cărți de joc pe care mereu le-a considerat pline de un mister greu de descifrat, al simbolurilor stravechi cunoscute de preoții egipteni, de Moise, de Kabbala, de inițiați. Ca să ridice în parcul ei statuia Diavolului, Niki a chemat un șaman care a alungat într-un fel de ritual ezoteric răul temut de emoționata și superstițioasa artistă. De pe culmile florentine, astăzi privesc zările femei cu trupuri enorme, acoperite de ceramică, fragmente de oglinzi viu colorate și cu forme mereu curbe, caci “în natură nu există linia dreapta” iar pentru Niki natura este unduire. Ca să obțină fonduri pentru această operă colosală pe care puțini și-ar propune-o sau ar avea voința și mijloacele de a o duce la bun sfârșit, Niki de Saint Phalle a creat un parfum într-o sticlă specială înfățișând doi șerpi încolăciți. Grădina cuprinde și referințe la arhitectura templelor din Mexic sau India, ori a bisericilor ruse, monumente mult iubite de artistă. Armătura sculpturilor este din fier înconjurată de un fel de grilaj pe care a turnat beton, fără însă a se limita la macheta inițială ci folosind dimensiuni mult mai mari. Acest lucru i-a făcut pe locuitorii Toscanei, dornici de conservarea mediului lor florentin, să se declare nemulțumiți de intruziunea acestei femei perseverente ce declara că a sacrificat totul și viața sa privată și amanții eventuali ori alte proiecte doar pentru a oferi în acest fel materializarea bogatei sale imaginații. Se consideră că asupra ei Gaudi a avut o influență hotărâtoare. Unii critici spun că lucrarile ei amintesc și de picturile sud-americanului Botero, nu prin execuție sau stil ci prin motivul femeii supradimensionate, dar Niki de Saint Phalle este unică în viziunea ei și lucrările sale nu trec neobservate ci atrag cu forță ca un cântec de sirenă, prin senzualitatea caldă a unor forme ce frizeaza grotescul fără însă a cădea în Kitsch. Grădina lui Saint Phalle are toate atributele visului transformat in real.

Niki de Saint Phalle a fost revendicată de mișcările feministe, sau de cele care se opun discriminărilor rasiale ori legate de sex, totuși opera sa nu este doar un manifest politic ci exprimă o gamă largă de trăiri, angoase, dorințe și împliniri ale Omului in general si femeilor în special. “Nanas”, seria ei de figuri feminine este originală, vitală și cu putere de impact. I-a plăcut să dialogheze si sa interacționeze cu publicul și cu alți artiști și niciodată nu a renunțat la visurile ei.