Pentru Baudelaire, opera lui Veronese este o Invitaţie la călătorie, într-o lume unde totu-i „ordonat şi vast / plin de calm, deliciu şi fast”. În jurnalul său, Delacroix vorbeşte despre supleţea suverană a pensulaţiei pictorului, pe care îl consideră „un reper fundamental în istoria artei, mai mult chiar decât Tiţian”. Îi admiră stăpânirea de sine, pacea interioară, echilibrul temperamental. Pentru Cézanne, Veronese este poetul formei pure, precursor al picturii moderne, mărturisind un elevat simţ al culorii. Nu degeaba în limbajul artei a rămas „verdele lui Veronese”, încărcat de lumină şi inefabil.
Opera acestui maestru al Cinquecento-ului italian este pururi un izvor de inspiraţie în primul rând datorită armoniei sale compoziţionale şi cromatice. Pictorul stăpâneşte spaţiul cu eleganţă şi forţă, culoarea vibrează în pânzele lui, ca şi cum ar fi compusă din straturi de lumină, plină de savoare şi transparenţă. Veronese este inegalabil în modul cum ştie să accentueze monumentalitatea cadrului fără să-l copleşească însă pe privitor, invitându-l să intre alături de ceilalţi participanţi, să ia parte la Nunta din Cana Galilei, în tabloul de dimensiuni uriaşe unde Hristos iluminat este unul dintre cele 132 de personaje surprinse într-o clipă de viaţă eternă, concentrate fiecare asupra lucrului său ce pare să se desfăşoare într-o splendidă şi patriciană Veneţie.
În faţa meselor întinse cu zeci de pahare de Murano şi minunate bucate, un cvartet de muzicieni îşi delectează publicul: sunt portretele a patru mari pictori, Tiţian cântă la contrabas, Jacopo Bassano la corn, Tintoretto la violoncel şi Veronese la violă. Sunt contemporani şi au stiluri diferite care însă se regăsesc în filonul dens plin de sevă al Renaşterii Târzii şi al Manierismului rafinat. Veronese este cel mai senin dintre ei. În opera lui se simte bucuria de a trăi şi splendoarea lumii crepusculare veneţiene.
Ce gândeau oare călugării benedictini când serveau masa în fața unuia dintre cele mai mari tablouri pictate vreodată. Poate trăgeau cu coada ochiului spre somptuoasa desfășurare a ospățului de la Cana, deși regulile ordinului le interziceau să își ridice privirea din farfurie. Cu talentul său pentru trompe l’oeil, Veronese prelungește spațiul construit de Palladio, al Mănăstirii benedictine de pe insula San Giorgio, în arhitectura palladiana a compoziției sale pentru episodul biblic, prima minune a lui Hristos, transformarea apei în vin, si călugării se puteau considera comesenii regelui Carol V-lea sau ai lui Soliman Magnificul aflați printre personajele istorice prezente la banchet. Când în 1562 i s-a dat comanda veronezului de 34 de ani i s-a spus ca tabloul sa fie tot atat de mare pe lat și pe înalt cât zidul sălii de mese. Călugării erau însă obișnuiți cu luxul, pentru ca în general erau mezinii familiilor bogate. Somelierul care degustă vinul în prim plan este chiar fratele pictorului și el participant activ la munca de atelier a pictarii unui tablou atat de mare. Totusi la vremea aceea vinul era mai putin prețios decât apa, care în general era apă de ploaie cu gust de nisip strânsă în cisterne de marmură răspândite prin oraș. Si in acest tablou Veroneze introduce oameni obișnuiți, ca măcelarii care taie carnea chiar deasupra capului lui IIsus, într-un interesant simbolism al sacrificiului Mielului.
Întreg ansamblul este o mărturie a dragostei de plăceri a venetienilor secolului al XVI-lea care, dupa ce au pierdut hegemonia mărilor, investeau în peninsulă și în propria opulență, mai interesați să facă raiul pe pământ decât să îl aștepte pe cel din cer. La un banchet cu 100 de invitați aceștia puteau degusta 90 de feluri de mâncare. Veronese nu face însă critică socială, el îl ajută pe privitor să pătrundă pe nesimţite în interiorul compoziţiilor virtuoase care nu vor să reflecte agitaţia politică şi religioasă a epocii sale ci spectacolul frumuseţii eterne, bucuria de a trăi şi splendoarea petrecerilor veneţiene.
Veronese prefigurează gloria barocului din veacul al XVII-lea: Van Dyck, Rubens şi Tiepolo se recunosc debitorii artistului ce arăta o mare libertate în tratarea chiar mondenă a temelor, care nu se vor traducerea picturală a unor poveşti biblice ci un pretext pentru compoziţie, desen şi culoare. Posteritatea a apreciat felul cum Veronese „asocia vitalitatea cu stările de spirit profunde”.
Paolo Caliari, cunoscut ca Paolo Veronese, după numele oraşului natal, s-a născut în 1528 la Verona, pe atunci posesiune veneţiană. Tatăl său era pietrar familiarizat cu sculptura şi arhitectura. De la el a învăţat modelarea formelor iar pictorul conservator Antonio Badile l-a format în spiritul tradiţiei locale veroneze care încuraja folosirea volumelor clare şi a culorilor puternice, în compoziţie favorizându-se schemele complexe ce puneau în valoare personaje convenţionale dar bine reliefate pentru a evoca trăiri dramatice în trupuri sculpturale, amintind de Michelangelo.
Încă adolescent Veronese atrage atenţia asupra geniului său şi primeşte numeroase comenzi. În 1555 se mută definitiv la Veneţia unde este primit ca un maestru consacrat şi este lăudat de Tiţian pentru îndemânarea şi supleţea coloristică. Va fi prieten şi cu Tintoretto, dar se deosebeşte de acest dionisiac prin realismul său apolinic. El se situeaza la polul opus, este mai puțin interesat de tendințele manieriste si mai mult de Renasterea târzie italiană, dinamizând formele şi perfecţionând iluzia optică a unui spaţiu profund, care conduce ochiul spre infinit pe suprafaţa plană a pânzei sau în frescă unde excelează în trompe-l’oeil-uri.
Simţind adânc forma clasică, atent la detalii şi îndrăgostit de arhitectura opulentă, Veronese a reuşit să redea elocvent slava Veneţiei dar şi, ca ultim mare renascentist, măsura fără de măsură a fiinţei umane.
El iese din tiparele Renaşterii Târzii pentru a-şi construi un stil propriu în care vrea să şteargă limitele dintre aparenţă şi realitate. Operele lui sunt ca o mare scenografie în care recrează viaţa mondenă din Veneţia. Veronese modelează plastic figurile în mişcare, accentuează iluzia spaţială a compoziţiilor tot mai ample şi foloseşte din plin în pictură elemente arhitectonice şi sculpturale, urmărind ca prin această permeabilitate a genurilor artei să creeze o lume alternativă la cea reală în care spectatorul să se poată regăsi. O lume elegantă şi rafinată, populată cu personaje reale şi imaginare, cu figuri îmbrăcate în veşminte scumpe, din mătăsuri şi brocarturi ce par să foşnească pe pânză. Tranziţiile sale cromatice sunt inegalabile şi sugerarea luminii, perfectă. În Villa Barbaro, construită de genialul Palladio, el reuşeşte să sugereze atmosfera unui cămin nobil, în care spectatorul se poate identifica cu personajele, unele înfăţişate în mărime naturală.
În Alegoria Amorului, realizată pentru Împăratul Rudolf al II-lea, femeia goală cu carnea sidefie în centrul tabloului, flancată de doi bărbaţi îmbrăcaţi anunţă tabloul lui Manet Dejun pe iarbă. Peisajul participă la economia scenei, conferindu-i dinamism, prin sugestia de mişcare a crengilor şi frunzelor.
În Moise salvat din ape, mătăsurile scumpe, cerul care reia ritmul frunzişului, verdele veronese şi gradaţiile cromatice subtile au o voluptate unică, care îl anticipează pe Velazquez. În 1571 pictează Cina cea de Taină, pentru refectoriul unei mânăstiri dominicane. Arhitectura şi oamenii obişnuiţi sunt protagoniştii acestui tablou care a atras asupra pictorului oprobiul Inchiziţiei. În procesul care a urmat, acuzat de a fi introdus în scena biblică tot felul de „bufoni, beţivi, pitici, germani şi a altor fiinţe necuviincioase” pictorul şi-a susţinut nevinovăţia afirmând că dă viaţă figurilor născute din imaginaţia sa şi nu dorise să lase loc liber pe pânză.
Treptat sobrietatea înlocuieşte caracterul festiv al lucrărilor lui Veronese. Se simte fiorul melancoliei, în tablouri precum Hristos pe Muntele Măslinilor sau Pieta, unde intensitatea dramatică este modulată de tandreţea gesturilor. Culorile se sting ca într-un adagio. Contrapunctul vizual arhitectonic la care a apelat nu o dată pictorul lasă locul sculpturii trupurilor iluminate frontal sau contrastului dintre lumină şi întuneric, ce anunţă clarobscurul baroc. Cei mai mulţi critici care au vorbit despre opera lui Veronese au subliniat efectul de linişte, calm şi armonie pe care îl emană lucrările lui. La început o odă a bucuriei, odată cu vârsta purtând conştiinţa trecerii şi a tristeţii subiacente, tablourile lui nu vor să cultive dramatismul ci pacea sufletească.
In tabloul “Venus şi Marte”, Veronese seduce cu transparenţa şi vibraţia culorii pe care o juxtapune delicata sau puternica, aşezată cu inteligenţă şi picturalitate, cu senzualitate de Venus si forta unui razboinic. Fie că degajă veselie şi linişte sufletească fie că în perioada târzie au o melancolie subiacentă, tablourile lui Veronese sunt o lecţie de armonie compoziţională şi cromatică.
Coloritul suav şi luminos cu bogate gradaţii cromatice îl prefigurează pe Velazquez şi chiar pictura franceză a secolului al XIX-lea. În ciuda aparentei mondenităţi a felului cum îşi tratează temele, la Veronese se simte libertatea „sublim ingenuă” a artei.
Veronese îl include pe spectator în scenele religioase pe care le reprezintă, pictorul folosindu-şi liber fantezia în popularea acestora cu diverse personaje, creând o lume alternativă la cea reală. Pictura devine interschimbabilă cu sculptura şi arhitectura ceea ce şterge limitele dintre aparenţă şi realitate. La Veronese conţinutul apare deseori subordonat formei de aceea el este un reprezentant tipic al artei secolului XVI. Tradiţia locală veroneză face parte din stilul lui Veronese, chiar după ce acesta merge la Veneţia. A fost un mare scenograf, care a pus in mișcare sute de personaje principale si secundare în puneri în scenă grandioase, în arhitecturi atent studiate. Nu a creat școală, dar volumele sale solide, puternice, așezate în racursiuri îndrăznețe, în cadre sugestive, ades cu serpentinate, prefigureaza barocul si posteritatea artistică i-a omagiat grija pentru detaliu, forta construcției picturale și inventivitatea coloristică.
Bibliografie selectiva: Articol Radio România Cultural @ Alina Cambir, @internet documentare si imagini, Rose Marie & Rainer Hagen “Los secretos de las obras de arte”, ed. Taschen, 2003