“Eu și culoarea suntem una, sunt pictor”.
Paul Klee este un artist cu o personalitate aparte. Minte iscoditoare, spirit alert și înzestrat cu o mare sensibilitate de muzician și de poet, cu o vocație de matematician, cu o generozitate de pedagog, Klee este o apariție unică în istoria artei.
Paul Klee s-a născut pe 18 decembrie 1879 la Münchenbuchsee, lângă Berna, în Elveția, fiu al unei profesoare de muzică de origine bavareză, și a trăit în Germania până în preajma celui de-al doilea război mondial când s-a reîntors în țara natală unde a murit în 1940 la Muralto (Locarno). Atras deopotrivă de muzică și de pictură în copilărie, Klee a ales artele vizuale și a urmat cursurile Academiei de Artă din München, la clasa profesorului Franz Stuck. Dragostea pentru muzică nu l-a părăsit însă toată viața. În fiecare dimineață exersa o ora la vioară, iar formația muzicală i-a consolidat o ordine interioară, o profunzime dar și o înaripare a gândului. Deseori cânta în duet cu soția sa, pianistă. În plastica sa, muzica este pentru Klee un joc combinatoriu, într-un fel ea este dimensiunea nevăzută a tablourilor sale de mici dimensiuni, este partea integrantă a unui continuum spațiu-temporal de tip bergsonian, o parte organică a lucrărilor, ca și culoarea. Interesul lui Klee pentru punct și săgeată ne poate indica grafica portativului, suportul plastic al inefabilului muzical, preliminarul odiseei auditive. Totodată, o bucată muzicală implică o durată de ascultare, de vibrare în consens cu notele, iar opera lui Klee implică o lectură, o parcurgere a ei în etape pentru a pătrunde misterele universului său straniu și fascinant.
Klee a fost contemporan cu artiști marcanți, cu schimbări ce au zguduit din temelii arta tradițională sau ce mai rămăsese din ea dupa breșa de lumină și mișcare deschisă de impresioniști, nabiști și alte curente inovatoare de la începutul secolului XX. Arta lui Klee este însă orientată spre viitor. Ea este mai greu accesibilă decât a multor colegi de generație, pentru că este privită de artistul însuși ca o geneză, ca o călătorie, ca o aventură într-o țară a minunilor care invită la descoperiri și autodescoperiri. Cum spuneam mai sus, lucrările lui au dimensiuni mici și în general sunt compuse din planuri ritmice, asociate cu măiestrie.
În anii 1908-1910, Klee a avut revelația artei lui Cézanne, a lui Van Gogh, Matisse. De la primul a învățat că natura nu este exterior ci profunzime, iar culorile sunt expresia la suprafață a acestei forțe interioare. Tot de la acești plasticieni Klee a învățat arta construcției în pictură. Afinități de viziune și interpretare l-au apropiat însă de mișcarea “Călărețul albastru”, Der Blaue Reiter, fondată de Vasili Kandinsky și Franz Marc în 1909/10. Pe vremea aceea, Münchenul, orașul ales de Klee pentru a se stabili, era un centru cultural efervescent al modernității artistice. Se încerca introducerea unui suflu nou, transformator, în modul de percepere a realității și de redare a acesteia în opera de artă căci, așa cum spunea Marc: “Tradițiile sunt un lucru frumos, dar și mai frumos este să creezi o tradiție și nu să o trăiești”.
În acea perioadă, Klee se remarcă prin puritatea liniei în desen. Avea o bună formație în acest sens, dar mai ales un simț aproape transcendent pentru sinteza notațiilor. Atunci când desenează analitic, are o pregnanţă, o duritate gotică, iar în alte părți linia conturează fără să delimiteze, având uneori simplitatea schițată și aparent stângace a desenelor de copii. Și Picasso mărturisea că a încercat toată viața să uite lecțiile academice pentru a ajunge la înțelegerea spontană, intuitivă trans-senzorială și transconceptuală a copiilor.
Călătoriile au jucat un rol de pârghii creative pentru Klee. Încă din timpul studiilor, la începutul secolului, el vizitase Italia, unde îl impresionase pictura veche creștină și bizantină, arhitectura gotică și cea a Renașterii timpurii din Florența, arta pompeiană la Neapole. În acest context e bine de subliniat că arhitectura rămâne alături de muzică o “componentă iminentă” a artei sale. În 1914, împreună cu câtiva prieteni, Klee merge în Tunisia, unde vizitează mai multe orașe: Tunis, Cartagina, Hammamet, Kairouan.
Dintotdeauna, artistul a avut o mare atracție pentru arta orientală, indusă și de faptul că mama sa, originară din sudul Franței, avea o oarecare ascendență africană. În această călătorie, Klee înțelege importanța culorii, simte că linia și culoarea trebuie să colaboreze pentru ca forma să fie adevărată, în sensul unei neoprite desfășurări epice. Unei permanente stări de geneză. El notează în jurnal: “Eu și culoarea suntem una, sunt pictor”.
Tot o călătorie, de astă dată în Egipt, în decembrie 1928, va marca începutul unei noi perioade în creația sa. Pe atunci era încă profesor la Bauhaus, activitate pe care o începuse în 1920, cu catedra la Weimar și ulterior la Dessau. În 1930 pleacă însă la Düsseldorf, unde i se propusese un post de profesor la Academia de Arte. Anii 1930 sunt tensionați în Germania. Partidul naționalist socialist al naziștilor câștigă teren. Se anunță dezechilibrele politico-sociale ce vor conduce la un nou război mondial. Klee părăsește această țară pentru a se întoarce în Elveția, unde moare în 1940.
În legătură cu arta lui Klee se poate vorbi mult. Este una dintre acele opere ale avangardelor de la începutul veacului XX care poate isca discursuri și comentarii critice despre figurativul și non figurativul lucrărilor sale, despre contradicțiile asumate într-o dialectică ce tinde spre totalitate, despre raționalul și iraționalul unui demers plastic singuratic, singular, unic în ansamblul artei contemporane, așa cum autorul său a fost un artist deseori singuratic, cu gust pentru liniștea izolării, dar în același timp excelent pedagog. Totodată, poetica lui introspectă, misterul unei viziuni ce sondează invizibilul, sensul transcendentului și apetența mistică spre Neștiutul din noi, dinlăuntrul nostru, de lângă noi și de deasupra noastra, cer ca arta lui Klee sa fie privita cu reculegere, fără a face uz de narațiune, fără apel la explicații ce deseori antrenează un anecdotic doldora de experiența prealabilă a privitorului.
În 1924, într-o conferință la Jena, Klee afirma că “…inima noastra bate pentru a ne purta spre adâncuri, insondabilele adâncuri ale suflului primordial. Nimeni apoi nu va mai putea lua în serios roadele acestor călătorii – visuri, idei, închipuiri, le va denumi fiecare dupa vrerea sa – decât atunci când ele vor forma o sinteză integrală cu mijloace plastice și corespondențe. Aceste ciudățenii vor deveni astfel realități, realități ale artei ce înalță viața ceva mai sus decât pare ea a fi de obicei, căci în loc să se mărginescă la restituirea, divers intensificată a vizibilului, ea îi anexează și partea de invizibil observată pe cale oculta.” Este un text ce reliefează latura de fantastic a artei lui Klee, a cărui simbolistică reia deseori credințe antice sau moderne, păgâne sau creștine. Astfel, “formele sale par că vin de undeva de departe, intime, de multă vreme pierdute, pe care nu le putem regăsi decât cu mare caznă”.
Klee avea obiceiul să își facă însemnări, să țină un jurnal, sa deseneze dupa motiv. Reflexiile sale despre artă au fost publicate în 1924 sub titlul : Carnet de schițe pedagogice. El recunoaște însă că în creația artistică, intuiția sau acel nu știu ce din adâncurile psihicului ce dirijează alături de creier mâna pictorului, are o mare importanță. Intuiția e de neînlocuit, spune cel ce a fost denumit câteodată “Primitivul unei noi sensibilitati”.
Voi încheia citând din eseul despre Klee scris de Carola Giedion Welcker subliniind însă cuvintele artistului că Arta nu redă vizibilul ci face vizibil: “Să călătorești prin opera lui Klee este o mirifică și frumoasă aventură. O aventură a minții și a inimii. Uluitoare incursiuni în împărăția naturii, în lumea obiectelor, a vietăților și a umanului. O pătrundere plină de umor și profunzime în universul cosmic și psihic”.