Peggy Guggenheim: amanți, soți, tablouri si câini

Peggy Guggenheim a avut viziune. Fără ea, istoria artei contemporane s-ar fi scris diferit, poate unele nume ar fi lipsit și cu siguranță la Veneția nu am merge să vedem unul dintre cele mai reprezentative muzee de arta ale lumii. Moștenitoarea Guggenheim nu era la fel de bogată ca rudele sale si nici nu avea o pregătire artistică deosebită, era însă înzestrată cu un ochi expert, avea dorința de a cunoaște, știa să se înconjoare de artiști avizați și avea vanitatea de a-și marca trecerea prin viață. Oaia neagra a familiei, vroia sa le arate tuturor cine este de fapt, ea, “săraca fată bogată”, cea îndrăgostită de artă, cea neiubită cât ar fi meritat de toți aceia pe care i-a lansat, eterna amantă a modernismului. Cu peste 1000 de amanți la activ, nesigură însă de atuurile sale ca femeie, foarte sigura însă de instinctele ei de colectionară, pentru Peggy arta si sexul erau modul de a se descoperi emotional. A fondat un muzeu (in Palatul Venier la Venetia) pentru ca era un mod de a găsi permanența, de a învinge bătrânețea, lucrul cel mai rău care i se poate întâmpla cuiva. Dacă pentru sex poți deveni prea bătrână, pentru arta nu există limită de vârstă.

Intr-o fotografie din 1947, Peggy Guggenheim ne priveşte zâmbind de pe patul cu căpătâi de argint făcut de Alexander Calder, la Veneţia. Nu este tânără, dar sclipirea din ochi arată entuziasm şi inteligenţă. S-a spus deseori că la ea seducţia erau Banii… Unii o considerau urâtă, cu nasul ca o pătlăgică vânătă, marele ei complex. Pe Max Ernst, cel de-al doilea soţ  între miile de amanţi, se lăuda cu candoare că l-a târât la altar. În legătură cu ceilalţi bărbaţi din viaţa ei au rămas notorii certurile, mai ales cu primul soţ, dadaisul Laurence Veil, pe care l-a ajutat însă material şi după ce s-au despărţit. Iar Pollock, pe care l-a sprijinit atât de mult să se afirme, spunea răutăcios că „ar trebui să-i pui o cuvertură pe cap, ca să te poţi culca cu ea”.

Totuși, în tinereţe, înaltă, suplă, cu glezne subţiri şi părul până la brâu într-o coadă groasă, cu ochii profunzi, putea fi considerată o femeie frumoasă şi plină de personalitate. Îi plăcea încă de atunci să se târguiască şi mulţi cleveteau despre zgârcenia ei, despre felul cum aştepta restul la restaurante şi calcula fiecare bănuț. Dar şi mulţi s-au bucurat de sprijinul colecţionarei şi cu siguranță arta americană nu ar fi astăzi ceea ce este fără Peggy. Expresionismul abstract pe care l-a promovat, Pollock şi toată pictura postbelica, arta timpului pe care l-a iubit, ar fi percepută astăzi diferit fără contribuţia Margaretei Guggenheim.

Un ochi avizat, un gust impecabil au ajutat-o pe Peggy Guggenheim, adevărată mecena a artei contemporane, să construiască o colecţie din capodopere deşi avea resurse relativ limitate, fiind fiica lui Benjamin, al şaselea născut al lui Meyer Guggenheim, care renunţase la afacerile de familie pentru o viaţă mondenă, în care îşi înşela deseori soţia, pe Florette Seligman, fiica unui bancher bogat. Sfârşitul lui apare teatral dar nu este lipsit de măreţie atunci când în fatidica noapte de august 1912, se află pe puntea Titanicului care se scufundă şi pronunţă cuvinte memorabile: „Domnilor, ne-am îmbrăcat de gală, să murim ca nişte gentlemeni”. Peggy avea 13 ani şi se spune că toată viaţa a tânjit după figura paternă pe care o va căuta în zeci de bărbaţi, fiind însă deseori acceptată pentru banii ei, dar fără să fie iubită.

Dragostea a fost însă ţelul vieţii acestei femei, care îmbătrânind nu a mai încercat să o dăruiască oamenilor ci colecţiei sale şi câinilor. Asta îmi aminteşte de un alt colecţionar, Gulbenkian, care, nevoit să părăsească Parisul în timpul războiului, suna zilnic personalul domestic al palatului său de lângă Arcul de Triumf pentru a întreba ce mai fac papagalii…şi bineînţeles „copiii lui” operele de artă colecţionate la care ţinea mai presus de orice pe lume. S-a spus că Peggy şi-a neglijat copiii biologici, pe Sindbad şi Pegeen pe care îi avusese din căsătoria cu Veil. În memorii, ea vorbeşte însă plină de emoţie de fiica sa care s-a sinucis la vârsta de 42 de ani, prezenând în cadrul colecţiei la Veneția pictura primitivă a acesteia

Cărţile sale de amintiri, Out of this century: Confessions of an Art Addict (1946) sau Ma Vie et mes folies sunt documente preţioase despre o existenţă de excepţie, mărturii ale unui timp zbucimat şi efervescent, aşa cum a fost şi Peggy. Totodată este evidentă aspiraţia ei de „a proteja arta epocii sale”, dorinţă ce se materializează  în crearea unui muzeu de artă contemporană, obiectiv căruia i se va dedica trup şi suflet. Un rol deosebit l-au jucat prieteniile sale artistice. Fusese introdusă în mediile boemei de Samuel Beckett şi Marcel Duchamp, care o învaţă diferenţa între arta abstractă şi cea suprarealistă. Un apropiat al ei o descria astfel. „Era egocentrică, putea să afişeze aroganţă şi răceală, care îi îndepărta pe oameni, era nesigură de ea, singuratică şi se aştepta la un devotament absolut de la cei pe care îi ajuta”…

Educată în casă de guvernantă, cu o scurtă trecere pe la o şcoală privată pentru evreice bogate, Peggy avusese prima sa slujbă la o librărie avangardistă „Sunwise Turn”, condusă de vărul ei Harold Loeb, care nu-l simpatiza pe Hemingway dar publicase o revistă efemeră folosind nume ca Dos Passos, Gertrude Stein, Grosz, Kandinsky. Toate aceste influenţe, deschiderea şi inteligenţa ei vor clădi în timp vocaţia colecţionarului de artă. Este o femeie hotărâtă şi totodată dispune de o imaginaţie bogată. Oricât de buni sfătuitori ar fi avut, meritul este mai ales al ei de a fi ştiut să vadă direcţia noului într-un timp asaltat de noutate dar şi de conservatorism.

În ianuarie 1938 deschide la Londra Galeria „Guggenheim Jeune”, începând la 39 de ani o carieră care va influnţa mult arta postbelică. Vrea să cumpere câte o lucrare din fiecare expoziţie pe care o deschide. Brancuşi, Calder, Moor, Arp, Giacometti, Miro. Pentru asta face mari economii, dar continuă să sprijine financiar câţiva vechi prieteni şi artişti. Beckett o sfătuieşte să se dedice artei contemporane, „care este vie”. În 1939 intenţionează să deschidă un muzeu în capitala britanică cu ajutorul prestigiosului critic Herbert Read, care, alături de Duchamp şi Nellie van Doesburg redactează o listă cu artiştii care trebuiau reprezentaţi. În anul următor, ignorând războiul, face demersuri să achiziţioneze cât mai multe tablouri din atelierele artişilor, uneori chiar câte unul pe zi, punând bazele viitoarei colecţii. Picabia, Bracque, Dali şi Mondrian, Leger şi bineînţeles Picasso, faimos, singurul care îşi permite să o sfideze spunându-i: „Doamnă, departamentul de lenjerie este la etaj”. Tenacitatea sa a dat roade, în scurtă vreme şi profitând de preţurile scăzute de apropierea războiului, Peggy va aduna 10 Picasso, 40 Max Ernst, 4 Magritte, 3 Man Ray, 3 Dali, un Klee şi un Chagall. Suma pe care o investeşte este de 250000 de dolari. Ar vrea sa fie ajutată de Muzeul Luvru sa își pună la adăpost colecția, dar e refuzată pe motiv ca arta colecționată de ea nu merită să fie salvată. Peste ani va avea satisfacția sa o expună temporar in marele muzeu care și-a înghițit vorbele…

Tot atunci îl „colecţionează” şi pe Max Ernst, despre care spunea: „ era aşa de frumos…un pictor atât de bun…şi atât de faimos”. Mariajul va eşua, vor divorţa în 1946, când el își găsește o nevastă mai tânără pe Dorothea Tanning. Peggy însă continuă să adune amanţi şi lucrări de artă. În 1941, cu o zi înaintea ocupării Parisului de către germani, a părăsit Europa cu sute de tablouri şi sculpturi. Galeria pe care o deschide la New York, „Art of this Century” este un succes. O scenografie aparte este creată de Frederick Kiesler: pereţi concavi, coloraţi, suporturi din lemn ca nişte mâini întinse, pânze scoase din rame pentru a exista o mai mare interferenţă între public şi operă, o ambianţă care dă bine alături de arta provocatoare, nouă, pe care vrea să o promoveze. Galeria însăşi este un obiect de artă, o combinaţie reuşită de senzaţii fizice, pe fondul „muzical” al unei înregistrări cu deraierea unui tren. La vernisaj Peggy va purta un cercel creat de Alexander Calder şi celălalt proiectat de Tanguy pentru a-şi arăta imparţialitatea între arta abstractă şi cea suprarealistă. Primul său catalog din 1942 va avea o introducere de Andre Breton.

Alături de artiştii europeni expune reprezentanţi ai noului val american: Mark Rothko, Robert Motherwell, Clyfford Still, David Hare, William Baziotes şi mai ales Jackson Pollock căruia îi va oferi o subvenţie lunară. După război, în 1947, se hotărăşte să se stabilească la Veneţia. Iar în anul următor este invitată să expună la Bienală, care îşi redeschide porţile după intereludiul belic. I se oferă Pavilionul Greciei neocupat din cauza războiului din acea ţară. Sunt expuşi pentru prima oară în Europa: Ashile Gorky, Pollock şi Rothko alături de opere cubiste, abstracte şi suprarealiste, ceea ce arăta imparţialitatea colecţionarei în faţa artei de calitate. În 1949, cumpără Palatul Venier dei Leoni, aşezat pe Canal Grande, o construcţie neterminată datând din 1748 care aparţinuse uneia dintre cele mai faimoase familii din Veneţia, între membrii săi numărându-se mai mulţi procuratori ai Serenissimei şi trei dogi. În anii 20, palatul se aflase în proprietatea marchizei Luisa Casati, adevărată femme fatale a anilor nebuni, amfitrioana Baletelor Ruse, care obişnuia să meargă însoţită de pantere cu coliere de şerpi vii la gât, o muză excentrică a marilor artişti ai epocii ei, între care Gabriele d’Annunzio.

Palatul are o grădină, unde Peggy va organiza o expoziţie de sculptură atunci când îşi inaugurează muzeul în 1949. Va locui la Veneţia 30 de ani. Solitară. Faimoasă. Excentrică. Mereu însoţită de favoriţii ei canini. Din când în când se plimbă cu gondola ei personală pe Canalozzo, este o figură aparte în oraşul neorealist, cu ochelarii ei în formă de fluture, pe nasul mare, roşu, din cauza exceselor.  În 1969, este invitată să-şi expună colecţia în Muzeul Solomon R. Guggenheim. Va spune: „mă simţeam ca o femeia nerăbdătoare să fie cerută în căsătorie de cineva care abia aşteaptă să o ia de soţie”. Colecţia va rămâne însă la Veneţia, şi doar la moartea lui Peggy, în 1979, fundaţia creată de unchiul ei îşi va asuma conducerea muzeului.

Astăzi, vizitatorul Palatului Venier, la Veneţia, rămâne impresionat de selecţia avizată, de felul cum Peggy a ştiut să se înconjoare de capodopere. Nu este doar meritul lui Duchamp, Howard Putzel, Beckett sau Sir Herbert Read. Încă de mică ea a fost o cititoare avidă, devorând literatura timpului ei, dar şi clasicii, cu voracitate. Apoi în amator, a studiat pictura Renaşterii italiene, folosindu-se de criteriile estetice promovate de criticul ei favorit, Berenson.  Legăturile sentimentale au introdus-o în lumea tulburată şi tulburătoare a Boemei, despre care vorbea cu majusculă. Gore Vidal, în prefaţa scrisă la volumul ei de memorii „Out of this Century”, o prezintă ca pe o eroină jamesiană, de felul lui Daisy Miller. Tăcută, ea ştie să asculte, este greu de pătruns, şi totodată, de o debordantă sinceritate. Are o ironie subtilă şi plină de haz atunci când vorbeşte despre rudele sale excentrice, despre bunicii ei veniţi în America cu buzunarele goale pentru a deveni magnaţi plini de bani.

Pe artiştii pe care i-a cunoscut îi face să retrăiască în paginile cărţii, conturându-i din câteva cuvinte: „Brâncuşi era pe jumătate ţăran şiret şi un adevărat zeu. Erai bucuros să-i fii alături. Din păcate a devenit foarte posesiv şi mă vroia lângă el tot timpul. Mă iubea mult dar niciodată nu am putut să scot nimic de la el”, în colecţia ei se află Măiastra, din 1912 şi Pasăre în spaţiu, din 1932-40. De Victor Brauner are două lucrări extraordinare: Suprarealistul, din 1947, şi Conştiinţa şocului, din 1951. „Victor Brauner şi-a pierdut ochiul în 1938, după care a progresat mult în pictură, de parcă s-ar fi eliberat de un rău care îl împiedeca să înainteze”.

Pe Samuel Beckett îl numea Oblomov. Îl credea capabil de sentimente intense, deşi el afirma că este mort pe dinăuntru. Cu el petrecuse 4 zile de pasiune închiși într-o cameră de hotel, și irlandezul se dăduse jos din pat doar ca să ia sandviciurile aduse de room service.

Kandinsky era şarmant şi vesel cu o soţie antipatică, cu treizeci de ani mai tânără decât el. Pevsner era un şoricel timid, capabil însă de mari pasiuni. Max Ernst „avea frumuseţe, şarm şi mare trecere la femei, cu părul său alb-blond şi ochii albaştri, cu nasul acvilin, ca ciocul unei păsări”.

Despre criticul Herbert Read scrie: „arăta ca un prim ministru, rezervat şi demn. A fost ca un tată pentru mine, cred că eram îndrăgostită de el, spiritual”. Admira tinereţea sufletească a bătrânului Mondrian și afirma că o data încercase să o sărute și deși avea 70 de ani se excitase atingând-o.

Cu protejatul ei Pollock avea o relaţie strict profesională, putea fi generos, dar atunci când bea, devenea antipatic. Deseori spunea ca marea ei realizare a fost descoperirea lui ca artist. Se pare ca Mondrian i-a deschis ochii asupra lui. La vremea aceea Pollock lucra ca dulgher pentru unghiul ei Solomon. Peggy i-a oferit 300 de dolari lunar si independența de a picta într-o casă noua in Long Island. Nici el si nici soția lui Lee Krasner nu s-au arătat însă prea recunoscători. Peggy a cedat multe din lucrările pe care le cumpărase de la Pollock unor muzee, lucru pe care ulterior l-a regretat.

În ceea ce-l priveşte pe Duchamp, era un „normand frumos, care arăta ca un cruciat. Toate femeile din Paris vroiau să se culce cu el. Îi plăceau amantele urâte. Nu mai pictase din 1911, dar juca şah şi m-a introdus în arta modernă”, îşi amintea Peggy în 1946. Ei îi aparţine ultimul tablou al artistului Nud coborând o scară. Despre Yves Tanguy scrie că „avea o personalitate încântătoare, modest şi timid ca un copil. Părul îi stătea ridicat pe cap, atunci când era beat, ceea ce se întâmpla destul de des”. În Palatul promontoriu una dintre lucrările lui Tanguy din cadrul Colecţiei, este evidentă tensiunea delicată pe care artistul ştie să o creeze între logica senzaţiei şi libertatea imaginaţiei. Ii placea sa poarte cerceii pictați de Tanguy si cei sculptați de Calder.

Colecţia Guggenheim însăşi este o lume în care vizualul se împleteşte cu intelectul şi visul, în care alternanţa de figurativ şi abstract în juxtapunerea capodoperelor creează tensiuni delicate şi deopotrivă puternice, cucereşte şi uimeşte, împletind logica cu sentimentul, curajul cu viziunea, flerul cu generozitatea şi spontaneitatea, aşa cum a fost şi Peggy.: O lume.