Pentru germanul Baselitz, încă activ la 83 de ani, “nu poți vedea bine decât dacă te uiți dintr-o altă perspectivă: pentru că a privi și mai ales a vedea înseamnă a cunoaște” și totul ține de atitudine și de poziție.
“Arta nu conține nici o informație, singurul mod de întrebuințare este să o privești” Georg Baselitz
Coordonatele spaţiului sunt arbitrare. Convenţia: cerul e deasupra şi pământul dedesubt există de când lumea, dar lucrurile pot sta şi invers, totul este să crezi.
Priveşti un tablou şi lumea ţi se organizează în funcţie de acesta, pentru câteva fracţiuni de secundă sau poate minute ori ore timpul este relativ, aşa este şi spaţiul. Armonia este relativă. Urâtul poate fi frumos şi frumosul, urât. Totul este cum priveşti lucrurile.
Una din figurile yoga e să stai sprijinit pe cap pentru un echilibru interior. Arcimboldo picta pânze reversibile. O pictură “există” . Ea trebuie să implice fără să explice prea mult, să-ţi vorbească prin impact, să creeze emoție. Construcţia stă în motiv, care poate să se mute, să se deplaseze în voie pe pânză.
“M-am născut într-o ordine distrusă, un peisaj distrus, un neam distrus, o societate distrusă. Și nu am dorit să restabilesc o ordine: deja văzusem prea multă așa zisă ordine. Eram forțat să pun totul sub semnul întrebării, să fiu “inocent”, să iau totul de la capăt.”
Georg Baselitz, pe numele său adevărat Hans Georg Kern, s-a născut la Deutschbaselitz în Saxonia lângă Dresda pe 23 ianuarie 1938, fiul unui învăţător. Anii ’60, furtunoşii ani ai revoltelor studenţeşti şi ai eliberărilor de tot felul l-au prins pe Georg în culmea tinereţii şi frondei. El îşi schimbă numele în Baselitz în 1961, după ce cu doi ani înainte se mutase în Berlinul de Vest. Tot atunci, în 1961, scrie primul manifest Pandemonic pe care îl însoţeşte cu o expoziţie ce scapă însă atenţiei publicului şi în care pictorul oscilează între abstracţionism şi taşism.
“Pictezi câțiva ani ca drogat, fără nici un mare țel în fața ta. Ești dărâmat de probleme sociale, financiare, de sănătate și dintr-o dată îți dai seama că baza picturii pe care o făceai nu mai există. A trebuit să pictez ceva nou, așa că mi-am întors tablourile cu susul în jos.” (G. Baselitz, Interviu cu Isabelle Graw, 1990).
Baselitz este un contestatar. Îl interesează anamorfozele şi arta bolnavilor de nervi. Este un “anti” convins: anticonvenţional, antisocial, un revoltat de felul antieroilor. În definitiv sunt anii acelor tineri furioşi din “Look back in anger”, supăraţi de limitările burgheze, protestatarii ce se opun noţiunii de aşezat.
De aceea Baselitz începe să dizloce elemente corporale, pe care le serializează în pânze de dimensiuni diferite şi mai ales introduce elementul falic în pictura sa, şocând publicul în aşa măsură încât procurorul public îi confiscă două lucrări dintr-o expoziţie din 1963. Dar “la început a fost scandalul” este o bună publicitate iar în general oamenii sunt atraşi de grotesc. Cum spune Baselitz, nu pictorul ci publicul a inventat privitorul.
Baseliz este provocator, sarcastic, genitalele reprezintă o atitudine în arta sa, mai ales prin prezenţa lor în centrul tabloului, sunt o reacţie faţă de agresiunea creaţiei, chiar a contemplaţiei.
Pentru Baselitz e important să facă mereu ce nu se aşteaptă ceilalţi, de aceea se foloseşte de noţiunea de urât ca punct de plecare în creaţia sa axată mai ales pe figurativ. Deşi se consideră un desenator mediocru, în ceea ce priveşte traiectoria liniei, Baselitz recompune contextul, ceea ce e sfâşiat, dizarmonic, prin mutilări plastice sau în sculpturi prin vibraţiile agresive ale fierăstrăului.
Unii îl laudă, alţii îl critică. Joseph Beuys a fost printre primii care l-au susţinut, acceptându-i la o jurizare două lucrări refuzate în 1966 deşi ulterior l-a criticat. Donald Judd neagă neo-expresionismul pictorului german pe care îl consideră antiintelectual pentru că nu are o strategie artistică explicită. Dar Baselitz are în general un mare impact asupra celor ce vizitează sălile nenumăratelor muzee care găzduiesc lucrări ale sale pe tot globul. Şi mai ales găselniţa sa din 1969 este cea care impresionează cel mai mult: tablourile inversate.
Atunci Baselitz a început cu un copac-pădure răsturnat:The wood on its head. Înainte, timp de un an făcuse încercări pe această temă, şi ea a fost un “cârlig” pentru public şi critici, semnul lui de originalitate, personalizarea unei creaţii situate din acel moment sub semnul: cu susul în jos. De fapt, ideea de “cârlig” este des prezentă în opera sa de la începuturi, reprezentată prin sex, nasul central al personajelor, mâna ridicată în semn de întâmpinare (folosită şi în statui). Chemarea, atragerea, o senzualitate care însă poate fi interpretată şi ca agresiune. Uneori a fost greşit acuzat de nazism, pentru gestica unora din lucrările sale. Dar pe Baselitz nu-l interesează decât drumurile neumblate şi mai ales să nu se repete, deşi de aproape 50 de ani el pedalează cu succes pe aceeaşi temă – o portretistică a alter-lumilor, a unui spaţiu şi timp cu curgere proprie, a unor sisteme izolate de fapt unde totul este posibil. Posibil chiar să priveşti picturi ce există doar pe dosul pânzei, cele pe care Baselitz doreşte să le picteze în viitor. “Pictura există prin ea însăşi, nu prin cel care o priveşte. « Mâinile artistului sunt atât de lungi încât îmbrăţişează pânza de mari dimensiuni pentru a o picta pe dos », afirmă Baselitz.
El este interesat (în sensul joyceanului work in progress) de munca permanentă în direcţia aleasă, pentru el cea mai justă. Tablourile sale sporesc la număr în fiecare an şi Baselitz bine mediatizat creşte în importanţă. Mulţi directori de muzee regretă că nu i-au cumpărat lucrările din anii ’60, care acum cresc şi ele ca preţ deşi Baselitz nu este mulțumit de ele, le neagă.
Pictorul refuză sentimentalismul în artă şi faţă de propria artă, el este pentru abordarea dură a mereu altui început. Orice lucru făcut deja poate fi începutul altuia mai bun, într-o tindere permanentă spre altceva.
Uneori Baselitz a fost comparat cu Markus Lupertz, ce-i este prieten, şi de care s-a lăsat influenţat în unele tablouri. Oricum aceşti doi artişti germani sunt foarte diferiţi ca mod de interpretare a realităţii, iar Baselitz îşi foloseşte portretistica sa răsturnată în scopul eliberării reprezentării de conţinut. De aceea se împotriveşte naraţiunii şi chiar interpretării operelor de artă, considerând că cea mai bună pictură este cea care tace, pentru că oricum nu ar spune nimic adevărat, fiind o reprezentare subiectivă. Pentru Baselitz impactul artei este mai ales psihologic, şi în orice caz de atitudine, de poziţie, chiar dacă aceasta este neobişnuită, ca la el, cu susul în jos.
Baselitz a avut o mare influență asupra colegilor de generație care încercau să își facă drum într-o lume ce vroia o ruptură cu trecutul și mai ales puterea de a-și asuma identitatea națională. Acest nou expresionist i-a format pe noii sălbatici. El însuși se ciocnise de realismul socialist în Berlinul de Est si de arta abstractă în cel de Vest, dar s-a întors spre expresionismul german considerat de naziști artă degenerată, și și-a centrat arta pe figura umană.
A fost tradițional într-un sens contracultural și vice-versa.
Pingback: Gerhard Richter despre invizibilul vizibilului - TuriSmArt