PICASSO: un clasic între tradiţie şi avangardă

„Arta este o minciună care ne face să vedem adevărul.”

Pablo, Diego, José, Francisco de Paula, Juan Nepomuceno, Maria de los Remedios, Cipriano de la Santisima Trinidad Ruiz y Picasso s-a născut pe 25 octombrie 1881, aproape de miezul nopţii, la Malaga. Un obicei regional cerea ca pruncului să i se dea multe nume, pentru ca ursitoarele să fie numeroase şi fiecare să-l dăruiască pe copil cu ceva …şi cu adevărat dăruit a fost Picasso, plurivalent, multiplu, inconfundabil. Un toreador neînfricat în arena picturii care afirma nu o dată că “el nu caută, găseşte”. Sau altundeva dimpotrivă spunea că “omul nu se opreşte din căutat pentru că de fapt nu găseşte niciodată ceea ce caută”. Siguranţă deplină şi îndoială filosofică. Este ceea ce se manifestă în arta sa, deși pare mai curând lipsit de dileme.

Picasso în atelier. „Pictez obiecte așa cum le cred, nu așa cum le văd”, a spus Picasso și, indiferent de contextul artistic în care s-a aflat, el a găsit noi modalități de a vedea și de a reprezenta ceea ce gândea.

Picasso are vigoarea inegalabilă a penelului, condus de o minte deşteaptă şi de o abilitate de meşteşugar. Desenator neîntrecut, el înţelege forma, simte volumele, şi totodată este un experimentator redutabil. Totul, la Picasso, este mişcare, metamorfoză, transformări multiple ale unui unic tablou, tabloul realităţii depline, a timpului conjugat cu spaţiul. Siguranţă şi neînfricarea de a căuta mereu formele în care se poate manifesta spiritul. Curajul de a se juca, de a încerca mereu altceva. Fără să se teamă de figurativ, într-o epocă interesată de abstract, el distruge forma reconstruind-o sugestiv.

Picasso este bombastic, mândru, fertil: articularea spiritului spaniol în tot ce are el mai fierbinte, mai mistuitor, poate fi don Quijote sau don Juan, carne, spirit, iubire, ideal, şi deopotrivă voracitate, egocentrism, seducţie, întrupează deopotrivă sentimentul tragic al vieţii despre care vorbea Unamuno şi bucuria plenară a existenţei, simte tradiţia şi afirmă viitorul, este puntea de legătură între clasicism şi avangardă. Picasso a fost ca un element de legătură, un catalizator al clasicităţii, o punte a modernităţii, un pol al istoriei artelor, Ianus cu privire ubicuă în trecutul, prezentul şi viitorul artei, receptor activ al problematicii social-politice a timpului său.

*Guernica, Muzeul Reina Sofia*, *Madrid*

*Picasso pictând Guernica in atelierul său, fotografie de Dora Maar*

Ianuarie 1937: Republica spaniolă îl invită pe artist să picteze o frescă pentru pavilionul spaniol la Expoziţia Universală din luna iunie de la Paris. Artistul face o serie de schiţe preliminare dar proiectul nu se conturează. În luna aprilie însă, avioane germane bombardează, ştergând de pe faţa pământului un sat basc: “Guernica”. Tragedia îl va mobiliza pe Picasso la realizarea unuia dintre cele mai puternice, mai dramatice tablouri ale sale, ca un strigăt de disperare al umanităţii întregi, un protest împotriva războiului şi violenţei, o compoziţie sobră, magistrală, în alb şi negru. Tabloul, devenit un simbol al brutalităţii Războiului civil spaniol, a fost păstrat de MoMA New York, potrivit dorinţei pictorului, pentru a ajunge în Spania, în 1981, după „recuperarea libertăţilor democratice” și acum se află la Centrul de Artă Contemporană Reina Sofía. „Despre somnul raţiunii care naşte monştri” vorbise şi compatriotul său, Goya. Lucrarea acestuia despre ravagiile Războiului de Independenţă împotriva francezilor (3 de Mayo de 1814), care îl inspiră şi pe Manet la realizarea celebrei sale Execuţia lui Maximilian, împăratul Mexicului (1869) este reluată componistic de Picasso în Masacrul din Coreea de Nord (1951). Și aici un limbaj dur, dramatic, monografic, este raspunsul artistului la problematica politică a timpului său.

*Masacrul din Coreea de Nord, (detaliu)*, *1951*

Picasso a fost probabil cel mai versatil și mai inovator artist din istorie. Perioadele sale creative sunt genuine, sunt vibrația geniului și nu citate stilistice. Perioada albastră şi roz, cubismul, recuperarea stilului clasic în anii 1920, relaţia cu mişcarea suprarealistă, anii războiului civil spaniol şi ai celui de-al doilea Război Mondial, pictura circulară şi ultimile decenii fertile, sunt tot atâtea etape ale unei călătorii artistice fără egal.

Picasso știe totodată să privească în istoria artei. A dialogat deseori cu maeștrii trecutului. A fost interesat de ibericul preroman, de romanicul catalan, de arta primitivă africană şi oceanică. Toate influenţele s-au conjugat întru realizarea unui limbaj alternativ faţă de tradiţia artistică occidentală. Îi plăceau Tizian, El Greco, Veronese, Ribera, Goya. A reluat “Meninele” lui Velazques în „Meninele” sale din 1957. Atunci cand interpreteaza in felul sau propriu arta trecutului face adevărate autopsii plastice ale sufletului lucrărilor acelor maeştri, care, ca şi Picasso, au fost borne pe drumul umanităţii către propria cunoaştere.

*Picasso fotografiat de Lou Gehrig în 1939*

Picasso pe vremea când locuia în Montmartre, la Bateau-Lavoir. Pe atunci trăia împreună cu Fernande Olivier, pe care o cunoscuse într-o zi ploioasă, când tânăra de 22 de ani intrase să se adăpostească și el îi tăiase drumul cu o pisică în brațe. Fernande a descris prima ei impresie despre tânărul spaniol: “Picasso, mic, întunecat, îndesat, îngrijorat, îngrijorător, cu ochi întunecați, adânci, ciudați, aproape holbați”. Dupa această primă întâlnire s-au mutat împreună. Nu aveau bani deloc, și trăiau într-o adevărată menajerie, cu o maimuță, soricei albi într-un sertar, câini, pisici, zeci de hârtii, pânze sprijinite de pereți, cutii de aluminiu, covoare, măști africane.

*Acoperământ de cap Baga D’mba, colectionat de Peggy Guggenheim, versus portret de Picasso. Juxtapunerea evidențiază încă o dată influența artei africane asupra artistului.* *@Matteo de Fini*

“Supa” 1902-3 face parte din perioada albastră a lui Picasso, plina de melancolia sumbră a acestei serii de lucrări dedicate temelor sărăciei, bătrâneții și orbirii. Si el la vremea respectiva trecea printr-o etapa grea financiar dar si sufletește mai ales când prietenul sau Casagemas se sinucide din dragoste. Se simte influența manierismului spaniol, a lui El Greco, a tenebrismului iberic și a mișcării simboliste. Ulterior, Picasso a respins lucrările sale din perioada albastră ca „nimic altceva decât sentiment”. Ulei pe pânză – Institutul de Artă din Chicago

“Domnișoarele din Avignon” din 1907 este considerat o bornă esențială a artei moderne. Un tablou revoluționar în care Picasso crează un univers pictural nou, folosind-se de abstracția geometrică și de influența măștilor africane, de studiile lui Cézanne pentru “Les grands Baigneurs” și de capacitatea sa de a construi forma în volum prin culoare. Lucrarea reprezintă cinci prostituate dintr-un bordel situat pe Ramblas, care se arata clientilor pentru a fi alese. Pictorul în mod voit le-a accentuat nasurile, văzute din profil. Două figuri în dreapta au fețele ca niște măști hașurate și unghiulare. Negustorul Vollard a calificat lucrarea drept: “opera unui nebun” iar Gertrude Stein a spus ca este ca un cataclism. Picasso a spulberat aici toată tradiția nudului feminin și a pavat drumul transformarilor exhaustive ale artei moderne din secolul XX.

Prietenia cu Gertrude Stein i-a asigurat o clientela numeroasă și i-a deschis porțile Salonului Parizian pe care scriitoarea îl tinea împreună cu fratele ei Leo. Portretul de față a fost început în 1905, și a lucrat mult timp la el până când a ajuns la esența subiectului, încât însăși Stein va spune: “Sunt eu, este singura reprezentare care va fi mereu pentru mine, eu însămi”. Celor care îi spuneau că nu prea seamănă cu modelul, Picasso le replica: “Va semăna”, și într-adevăr îmbătrânind femeia a ajuns să semene cu propriul ei portret, o mască pe chipul timpului.

Picasso a avut de mic o pasiune pentru porumbei, mesagerii păcii, ca în această pictură murală. Tatăl său, Juan Ruis, era un pictor mediocru care se specializase în pictarea păsărilor. Astfel încât Pablo, de copil a fost înconjurat de porumbei, și chiar la o vârstă fragedă a ajuns să îi reprezinte maiestru, ceea ce l-a facut pe tatăl lui să îi înmâneze simbolic propriile pensule, impresionat de știința fiului său.

Toate casele lui Picasso erau pline ochi cu tot felul de lucruri. Artistul considera ca dezordinea îl inspira, că haosul este creativ, și afirma ades că se mută dintr-o casă în alta ca să le umple pe toate.

*Picasso îi dedică o farfurie pictată câinelui său Lump*

*Picasso iubea foarte mult animalele. Aici împreună cu ogarul lui Kasbec*.

*“Capra”, 1950, făcută din obiecte găsite, un coș de răchită – ugerul, o țeavă anusul, lemn și metal copitele, o cutie de conservă – sternul, vase de ceramică ugerul etc.*

Femeile lui Picasso: faunul minotaur în labirintul artei

Leave a Comment Cancel Reply