„Nu e nimic de spus, trebuie doar să fii, trebuie doar să exişti” spunea Piero Manzoni, înainte de a muri, la 29 de ani, în 1963. Tot el afirma că orice acţiune menită a produce o formă chiar şi informă este ilogică şi nelegitimă.
Piero Manzoni s-a născut pe 13 iulie 1933, în Soncino, un sat din valea Po, lângă Cremona, într-o familie de viță nobilă. Tatăl său Egisto Manzoni era conte di Chiosca și Poggiolo, iar mama sa, Valeria Meroni, era dintr-o familie cunoscută în Soncino. El era cel mai mare dintre cinci copii, cu doi frați si două surori. Piero și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Milano, unde a urmat prestigioasa școală iezuită Liceo Leone XIII. În vacanța de vară mergea la casa familiei de lângă Lacul di Garda sau la o stațiune de pe malul mării pe Riviera Ligurică. După ce tatăl său a murit din cauza unui atac de cord, pe când Pietro avea 15 ani, el s-a orientat către artă. Autodidact, a început ca pictor figurativ, cu peisaje tradiționale pe care mai târziu le-a distrus sau a pictat peste ele, ulterior realizând lucrări gestuale, abstracte, atras de arta nonconformistă, iconoclastă a acelor ani de experimentari fertile.
În 1949 pictorul argentiniano-italian Lucio Fontana înființase deja Mediul Spațial la Galeria Naviglio; în 1951 Baj și D’Angelo s-au organizat în Arta Nucleară.
Piero a ales Galleria Pater, unde pe 29 mai 1957 a expus pentru prima dată însoțit de un text critic scris de prietenul său Fontana. Cu câteva luni mai devreme sosise din Franța Yves Klein care își expunea pânzele monocrome albastre la Galeria Apollinaire, declarând război tradiției în artă. Manzoni era pregătit sa recepteze cele mai noi tendințe. Studiase o scurtă perioadă de timp la Academia Brera din Milano, dar mai ales își făcuse veacul la cafeneaua artiștilor „Giamaica”, un creuzet al ideilor noi din artă, un forum al dezbaterilor și un receptacul al influențelor. Inițial găselnița lui Manzoni erau obiecte de uz casnic înmuiate în vopsea și imprimate pe pânză, în acord cu moda Noii Realități, iar manifestul său artistic era „Per la scoperta di una zone d’immagini” (1956), într-un efort de a spulbera imaginea tradițională care își va reveni după moartea sa cu sosirea Artei Pop americane în Italia în 1964.
În 1957, Manzoni aderă la Mișcarea Nucleară Internațională, un grup artistic din care faceau parte printre alții Yves Klein, Pomodoro, Enrino Baj. Influențat de monocromele albastre ale lui Klein, Manzoni crează Achromele, monocromia alba prin care vrea să elibereze pictura de narațiune și reprezentare figurativă.
Demersul său artistic este unul conceptual, iconoclast care îi atribuie artistului sarcina semnificativă de a se folosi de real pentru a pune întrebări asupra realului. Acesta este în general rolul artei, dar la Manzoni există mai mult decât la alţii o latură demistificatoare a oricărui lucru căruia societatea îi atribuie valoare, implicit a artefactului.
Acest personaj al Italiei neorealiste de la mijlocul veacului XX, ludic şi contestatar se foloseşte de „elemente înzestrate cu semnificaţie universală preluate din realitate”, cărora le dă un titlu şi le aşează într-un context insolit şi provocator, ceea ce le sporeşte impactul şi inclusiv aria de înţelesuri. Căci ce poate fi mai sugestiv decât linia de 7200 de metri pe care a trasat-o pe o panglică de hârtie rulată pentru a fi închisă într-o cutie de carton?
Reducând spaţiul la un recipient şi tridimensionalul la o singură bănuită dimensiune, chiar infinită, cum se specifică în eticheta lipită riguros pe cutie, Manzoni nu face decât să exacerbeze cel de-al doilea component al binomului spaţiu-timp. „În acest caz, spune el, nu există nici măcar echivocul alimentat de tablou, linia se dezvoltă doar în lungime, spre infinit: singura dimensiune de fapt este timpul”. Este o viziune pro şi poate ironic contra minimalismului. Infinitul la cutie implică totodată o ironie la adresa societăţii de consum contemporane, dispusă să îmbutelieze, să comercializaze totul. Satiră cu implicaţii profunde este şi demersul său intitulat „merde d’artiste” care i-a adus lui Manzoni mai mult decât orice altceva notorietatea şi nemurirea artistică. Cutii de conservă cilindrice, cu etichete în mai multe limbi pe care scrie „merde d’artiste”, greutate netă 30 de grame, fără conservanţi… Bineînţeles că publicul a fost şocat de această reflexie asupra artei.
De altfel, anii 1950-60 se dezlănţuiseră în formele cele mai ciudate de artă: era la modă „gunoiul”, rămăşiţele, resturile existenţei, ca un mod de apropriere a realităţii, promovat de noii realişti, care, sprijiniţi de criticul Pierre Restany împachetau sau dezpachetau realul, şi-l apropriau, adulau vidul, ca Yves Klein ori dimpotrivă plinul ca Arman. Tot o apropriere din realitate face şi Manzoni, cu „fecalele sale la cutie” el sugerând cu un zâmbet ştrengăresc că acest produs este o adevărată operă de artă şi îşi are un loc binemeritat în magazine, muzeele lumii moderne, cum ar spune Warhol sau înaintea lui Marinetti. Este totodată o parabolă despre artă şi limitele umanului. Realul este luat, digerat, transformat în …merde, rahat, adică totul este deşertăciune, vanitate, inclusiv încercarea de a face artă. Demersul are o accentuată latură psihanalitică, freudiană. Ne putem gândi chiar şi la Sade. În plus există o notă ironică la adresa adulării personalităţii artistului.
În 1960, Manzoni a creat un piedestal al lumii, pe care titlul a fost scris cu susul în jos: socle du monde. Denumit şi „omagiu lui Galilei”, această operă reprezintă în esenţă viaţa – realitatea care devine artă. Soclul de statuie fără statuie este tot o joacă de-a infinitul, a la Yves Klein, depinde cum priveşti pentru a vedea în ea tot o aserţiune despre arta care parazitează realul, se hrăneşte din el, îl confiscă şi-l elimină în produse artistice.
Demersul creator al lui Manzoni purcede din dadaism, suprarealism, duchampism, trece prin pop art şi noul-realism, şi ajunge la zero. „Zero” este o grupare artistică spaţialistă, conceptualistă care vrea să anihileze emoţia individuală a taşismului sau expresivitatea gestuală pentru a ajunge la o purificare spirituală cu ajutorul picturii ca de exemplu, atunci când Manzoni creează în 1958 ale sale „Achrome”, tablouri albe, a-crome adică fără culoare, care unesc suprematismul malevichian cu monocromiile lui Klein.
În a-chrome, combinaţiile de materiale variate sunt unificate de însăşi absenţa culorii precum şi de ideea de lumină pe care albul o transmite ca suprafaţă plastică, unde denivelările sculpturale ale chiflelor, pietricelelor, şomoioagelor de vată creează un limbaj genuin, „limbajul bucuriei de a trăi”. Cu aceste lucrări constând mai ales din dreptunghiuri şi pătrate albe din caolin pe pânză şi iută, dispuse în aşa fel încât să creeze un subtil relief de umbre, artistul vroia să cucerească spaţiul total, lumina absolută, să treacă frontierele picturii şi sculpturii înspre imensitatea insondabilă a universului. O viziune împărtăşită de mai mulţi artişti afiliaţi grupului internaţional Zero, din care a făcut parte şi Lucio Fontana şi mai târziu Günther Uecker.
În dorinţa sa de a crea o legătură între artă-artist-individ-cosmos, şi pentru a-şi demonstra cât mai eficient punctul de vedere, Manzoni nu ezita să şocheze opinia publică. Ideea de apropriere a realităţii este demonstrată de artist şi prin semnarea cu propriile amprente digitale a unor ouă fierte pe care le-a oferit publicului cu ocazia expoziţiei la galeria Azimut din Milano. Oul este un fel de ready-made, un lucru preexistent, transformat în obiect de artă respectiv sculptură prin atingera artistului şi îngurgitat de public.
Artă conceptuală avant-la-lettre şi totodată happening. Implicarea spectatorului în opera de artă este completă: el se hrăneşte efectiv cu ea într-un ritual magic şi provocator în acelaşi timp. Asta îl deosebeşte şi de Yves Klein, în aspiraţia către absolut. Pentru Manzoni opera este un mit viu, fără dispersiuni simbolice sau descriptive, este o expresie directă şi primară.
Piero s-a format şi a creat la Milano într-o perioadă de mare efervescenţă culturală; frecventa reuniunile literare şi artistice, îşi expunea ideile categoric dar avea şi simţul umorului. Arta de idei ludică a lui Manzoni reflectă problematica epocii desacralizante în care a trăit, o artă nebună într-o lume nebună, dar crezul său era ca „în libertatea noastră de creaţie să construim o lume ce-şi are măsura proprie doar în sine însăşi”. Şi pentru asta spunea artistul: „Amintiri, impresii, nebuloase ale copilăriei, sentimentalismul trebuie excluse. Abstracţiunile şi referinţele – evitate. Nu trebuie să considerăm tabloul ca un loc unde proiectăm scenografiile noastre mentale ci ca un spaţiu unde ne manifestăm libertatea de a merge în căutarea arhetipurilor imaginilor nostre, a imaginilor absolute, a imaginilor esenţiale”.