Pierre Bonnard este asemeni unui vârf de munte solitar, nepăsător în faţa vremilor şi a schimbărilor pe care acestea le aduc, mereu sincer cu sine însuşi, necameleonic în adoptarea noilor tendinţe, discret, un om care în viaţă şi în artă s-a ţinut de-o parte, retras şi neîncrezător, un artist care fără să facă epocă sau să meargă în pas cu vremea sa de frământări plastice, a fost el însuşi “o epocă” a picturii – luminoasă, minunată, misterioasă şi mereu tânără.
Înalt la trup, slab, osos, puţin expansiv, mereu în defensivă, Bonnard s-a dedicat artei sale trup şi suflet, fiind pictor înainte şi mai presus de orice. Reticent la expunerea lucrărilor sale şi plin de scrupule, el le modifica uneori ani de-a rândul. Lucra simultan la mai multe tablouri şi a fost surprins retuşând chiar cu prilejul unei expoziţii la Palatul Luxemburg. “Primul strat e usor de dat, ultimul e mai greu”, spunea el.
“Un zugrav mi-a spus odată: Domnule, primul strat merge întotdeauna, să te văd la ultimul”.
Totuși deşi îşi relua lucrările, meticulos şi atent la detaliu, totuşi ele nu sunt chinuite ci au o doză de spontaneitate, de firesc, de transparenţă.
Dina Vierny, model al artistului, povestea că l-a însoțit la Salonul de Toamnă. “Dintr-o dată l-am văzut pe Bonnard cum a scos din buzunar un tub de culoare și o pensulă și a început să corecteze tablouri care nu îi mai aparțineau. I-am spus: “Ce faci, o sa fii arestat!” la care el a ripostat: “Atunci stai de pază!”
Bonnard avea un fel de superioritate olimpiană faţă de mărunţişurile cotidianului, faţă de micile vanităţi burgheze. Avea o anume modestie, chiar umilinţă franciscană. Iubea lipsa de confort. În atelierul lui lucrările erau stivuite în dezordine, legate cu sfoară, prăfuite. Niciodată nu-şi prezenta tablourile într-o ramă care să le pună în valoare. Pe parcursul vieţii el şi-a păstrat intactă pudoarea, ezitările, ardoarea şi spontaneitatea, consecvent faţă de propriul adevăr de la care pornea spre teorie. O certitudine interioară pe care el se forţează să o capteze lent, cu paşi înceţi şi prin suferinţa eforturilor unei tehnici pe care a trebuit să o reinventeze.
“Prezenţa obiectului, a motivului, este foarte jenantă pentru un pictor. Punctul de plecare al unui tablou fiind o idee, dacă obiectul este acolo în momentul când muncim, e pericol să te laşi furat de incidența vederii directe, imediate. Prin idee primară, pictorul ajunge la universal. Dacă aceasta se şterge, nu mai rămâne decât motivul, obiectul care invadează pictura și o îndepărtează de la țelul ei”.
Intimistă sau de atmosferă, cum a fost numită uneori simplificator, arta lui Bonnard are avantajele unei picturalităţi cu majusculă şi este plină de dragostea artistului pentru fiinţe, natură, obiecte pe care le transfigurează plastic, conferindu-le o imponderabilitate magică. Pentru că Bonnard este artistul fidel propriului stil, omul pur, cinstit şi mereu uman în îndoielile şi munca sa, este în primul rând el, Pierre Bonnard, pictorul genial care multă vreme la începuturile sale a tatonat arta în zona artizanatului, neîncrezător în propria vocaţie, sau poate prea umil, prea modest cu uriaşele sale resurse creatoare, de care a făcut dovada într-o viaţă dedicată căutărilor plastice într-o unică direcţie.
Spre deosebire de distrugerile şi metamorfozele plastice operate în pictura modernă de contemporanii săi cubişti, expresionişti sau simbolişti, Bonnard a dorit revelarea secretelor acelui real pe care îl descoperim pentru că suntem vrăjiţi de el, pentru că ne-a sedus şi urmărind adevărul dinăuntrul nostru, îl descifrăm şi pe cel din exterior care se află de cele mai multe ori mult mai aproape decât credem.
“Ajunge să ştii cum să priveşti şi să te laşi doar atras de motiv, nu dominat de el“.
Acesta este mecanismul picturii lui Bonnard. Resortul său este uimirea ce trezeşte dorinţa de a picta şi cheia ei este seducţia care detaşează obiectul din realitatea sa pentru a-i reda, în pensulaţie: “aspectul privilegiat al imaginii întrevăzute în clipa revelării, fremătând pentru totdeauna de emoţia pe care a suscitat-o“.
“Seducţia determină alegerea motivului şi corespunde exact picturii”. Seductia motivului absent dar intiparit in suflet si retina care se decanteaza in pictura in straturi memnotice.
La Bonnard există fericirea de a privi. Arta sa are calitatea de a se reînnoi din interior. Luminozitatea intensă prezentă şi în picturile sale mai întunecate emană din interior, şi se datorează rapelurilor profunde dintre realitatea intuită, simţită şi reprezentată în pictura ca o succesiune de dialoguri, guvernate de legea atracţiei universale ce operează cu instrumentul seducţiei şi al contemplaţiei.
În fiecare tablou există vraja subtil revelată a vieţii surprinse în zbor, în gesturile sale cele mai simple şi mai adevărate. Odată ce a suferit impactul obiectului sau al motivului, după trăirea emoţiei intense care declanşează resortul creaţiei, Bonnard prefera să-şi lase să lucreze memoria plastică afectivă. Vroia să uite tonul local al obiectelor ca şi definiţia lor obişnuită, pentru a le integra mai bine poeziei tabloului, fiind adeptul transparenţei şi al luminii interioare a lucrurilor. “Defectele sunt cele care dau uneori mai multă viaţă tabloului”, spunea Bonnard.
Bonnard provoacă ambiguitatea. Acuzat între cele două războaie că n-ar fi preocupat de construcţie, el este totuşi un adept al “tablourilor construite”, şi al pătratului ca formă, în care nu se foloseşte de principiul clasic al unghiului de aur, ci de considerentul că “pentru a începe un tablou trebuie să existe un gol la mijloc. Obiectele importante din tablourile sale sunt împinse spre marginea pânzei”. Încadrările servesc construcţiei, scena e limitată de stâlpi sau văzută printr-o oglindă, uşă ori fereastră, deci verticale, lângă orizontalele date de latura mesei, a căminului sau a căzii. Mai târziu el va construi mai ales din culoare, ajungând în unele lucrări la un fel de abstracţie decorativă, asemănătoare celei de la începuturile sale când era numit le nabi japonard, datorită predilecţiei sale pentru gravura japoneză.
Fidel faţă de el însuşi, intransigent, Bonnard refuză concesiile, şi, deşi la început este nesigur de vocaţia lui, simţindu-se atras de artizanat: mobile, evantaie, paravane, ceramică, decor de teatru, treptat el capătă încredere în pictura sa, ceea ce se vede şi din sentimentul de fericire pe care îl degajă arta lui.
A iubit femeia, eternul feminin, dar a pictat doar una singură, pe aceeaşi, aproape toată viaţa. Soţia sa, Martha, pe care a întâlnit-o în 1894. Enigmatică şi suferindă în lumina mediteraneană, sau surprinsă într-un moment al existenţei cotidiene, la micul dejun, plimbându-se, sau scăldându-se, goală, în intimitatea băii, ca la Degas. Într-o atmosferă de dragoste, de tihnă, de plenitudine. Într-o vreme când la modă sunt scandalurile, blasfemia, distrugerea. Portocaliu şi alb, verde smarald şi turcoaz, roşu vermillon şi albastru, purpură şi aur. Fructiera şi faţa de masă, grădina şi marea, plaja şi cerul, femeia şi cada, copilul şi câinele. Elemente de real pe care Bonnard le alătură în mod misterios, transformând o realitate privită într-o realitate visată. Fericirea, meditaţia, sentimentul din pictura lui se opun cu dulceaţă revoltelor şi provocărilor plastice contemporane lui dar de care s-a ferit toată viaţa cu prudenţa sa de mic burghez, timid dar vigilent, căruia îi plăcea mai mult să privească decât să fie privit. În multe din tablourile lui timpul pare suspendat.
Unii dintre contemporanii sai i-au reprosat fragilitatea desenului.…lucrurile nu par să aibă contur sub penelul lui Bonnard. Şi totuşi artistul îşi compunea cu atenţie pânza. El considera tabloul ca un univers închis care îşi are propriile exigenţe. Pleca de la o viziune pentru a nu lăsa decât o impresie, diluând formele în culoare, rupând tonurile, trecerile, renunţând la un centru de greutate în favoarea unui tot vaporos şi stabil deopotrivă, o simfonie fără asprimi, profundă şi cuceritoare.
“Tabloul, spunea pictorul, este o succesiune, o suită de pete care se leagă între ele şi sfârşesc prin a forma un obiect peste care ochiul se plimbă fără obstacole”…încurajat de unele defecte, stângăcii „ce dau viaţă tabloului”.
Bonnard a ignorat Cubismul si Fovismul, spunând: Nu aparțin nici unei scoli” a spus în 1891: ” încerc doar să fac ceva personal și să uit ceea ce m-am străduit din greu să învăț vreme de trei ani la Scoala de Belles-arte. A pictat aproape 60 de ani din viața lui lungă și s-a păstrat o mare opera, care reflectă diferite tendințe stilistice: postimpresionism, nabism, influențe ale Extremului Orient, traducerea percepțiilor senzoriale în tablou. El nu povestește, nu face psihologie nici morală, ci reproduce cu simplitate ceea ce alege din mediul său vital prin prisma propriei maniere de a observa.
Bonnard picta din memorie, niciodata dupa natură. El nota zilnic cu un creion data si starea vremii. Timpul îi trezea imaginația. El picta din amintire, asa cum scria Marcel Proust, care adăuga marginalii adnotate de mână la romanul său monumental pe care îl considera neterminat, așa și Bonnard nu-și considera tablourile terminate.
În urmă cu 2 ani a avut loc la Tate Modern Londra o expoziție intitulată “Culoarea Memoriei” la Bonnard. Si se poate spune că memoria și culoarea sunt trăsăturile sale definitorii. De la stampele japoneze Bonnard a învățat că “prin culoare se pot exprima toate lucrurile fără să fie nevoie de relief sau volum: poți să traduci lumina, forma și caracterul doar prin culoare”. El este greu de catalogat, neo-impresionist sau fov, nu este de fapt nici una nici alta.
“E bine să te urci pe un cal de lemn dar să nu-l confuzi cu un Pegas”.
“Unde ne aşteptăm că întâlnim ceva solid nu există decât transparenţă, unde aşteptăm umbra nu există decât lumina”.
Bonnard s-a născut la Fontenay-aux-Roses, pe 3 octombrie 1867. Tatăl său era şef de birou la Ministerul de Război. După ce a fost atras la început de o carieră juridică (a studiat dreptul din 1886 in 1889), tânărul s-a înscris la Academia Julian, şi în 1888 la Şcoala de Arte Frumoase, unde i-a cunoscut pe Denis, Roussel, Vuillard si Serusier. A fondat alături de Denis și alții grupul Nabștilor care apăra idei simboliste și antinaturaliste. Participă la Salonul Independenţilor în 1891, după ce îşi făcuse debutul ca pictor cu un afiş pentru “France Champagne”.
L-a cunoscut pe Toulouse Lautrec si din 1893 Revue Blanche si Vollard îi publică litografii și ilustrații de carte inspirate din arta lui Redon. În 1903 expune pentru prima dată în salonul de toamnă, iar din 1906 predă clase la Academia Ranson. În 1905 vizitează Spania cu Vuillard și în anii următori călătorește în Belgia, Olanda, Anglia, Italia și Algeria
Viaţa lui s-a derulat fără incidente, sub semnul picturii, al căutărilor pe o traiectorie solidă, proprie, cu borne constituite din expoziţii retrospective, ca cea din 1924, de la galeria Druet din Paris, sau din recunoaşterea sa în expoziţii internaţionale, în deceniul al patrulea, când a primit şi premiul Carnegie.
În 1942, a murit Martha, iar pe 23 ianuarie 1947, s-a stins din viaţă şi Bonnard, la Cannet, în reşedinţa din Sudul Franței unde a pictat şi a trăit vreme de aproape 40 de ani.
Colegii săi plasticieni nu erau siguri dacă să îl admire sau să îl conteste. Picasso îl numea disprețuitor: “încă un neo-impresionist, un ratat, sfârșitul unei vechi idei, nu începutul uneia noi”. Matisse în schimb îl numea “un pictor rar și curajos”. Și chiar a lăsat scris: ” Da, certific că Bonnard este un mare pictor”, ca răspuns la un articol din Cahiers d’Art unde se punea întrebarea dacă Bonnard este un mare pictor.