Mondrian înseamnă drumul de la figurativ la nonfigurativ, de la analiză descriptivă la absenţă a reprezentării, pentru a sugera prezenţa absolutului într-un tablou. Cei douăzeci şi cinci de ani de pătrate, de dungi negre sau colorate, trasate cu o din ce în ce mai mare precizie pe fonduri opace, plane, albe, sunt chintesenţa unei vieţi dăruită până la extremă unei idei, unei căutări: puritatea plastică.
Astăzi ne ciocnim de Mondrian la fiecare pas, visul său mistic de a descoperi sensul vieţii de Aici şi de Dincolo în artă, într-o îmbinare de unghiuri drepte, estetica lui intransigentă şi limbajul purist şi-au găsit de-a lungul timpului întrebuinţări diverse în societatea contemporană, în publicitate, modă, decoraţiuni interioare, design vestimentar şi al obiectelor de folosinţă îndelungată, mai ales în anii ‘60.
Sobrietatea sa, ce poate părea uneori monotonă, asceza rafinată, echilibrată, credinţa că “penelul pictorului trebuie să fie pur ca un instrument chirurgical”, şi mai ales hărnicia, tenacitatea, sinceritatea faţă de propriile idei, sunt datele de temperament şi caracter ce l-au ajutat pe Mondrian să-şi atingă scopul propus. Pânzele lui sunt “ferestre spre infinitul formei în sine”.
„Ce vreau să exprim cu munca mea? Nimic diferit de ceea ce caută fiecare artist: să obțină armonie prin echilibrul relațiilor dintre linii, culori și suprafețe. Doar într-un mod mai clar și mai puternic”
Dacă pentru Pitagora sufletul avea formă pătrată şi la vechii chinezi pătratul neînchis era simbolul infinitului, Mondrian se foloseşte de îmbinarea liniilor drepte ca de “o formă cu semnificaţie direct spirituală”, ce comunică fără cuvinte şi fără evocări, imuabilă, denaturalizată, o monadă supremă ce reflectă chintesenţa cosmosului, esenţa divinităţii.
Pentru Mondrian arta este un joc utopic, cu reguli severe, care, prin practicare îndelungă în direcţia justă poate conduce către teorie. Aceasta s-a numit în viziunea artistului olandez “neoplasticism”, şi declaraţia emfatică publicată de aderenţii acestui curent în revista Stijl nr. 3 din aprilie 1920 începea cu aserţiunea “Cuvântul e mort. Cuvântul e neputincios, (…) noua concepţie de viaţă stă în profunzime şi intensitate”. Arta abstractă începe acolo unde cuvintele tac şi se sfârşeşte tirania tragicului, adică este ruptă legătura cu trecutul, prin purificarea de orice amintire a obiectelor. Aşa, “cu puţină voinţă, nu va fi imposibil să creăm un nou Eden”, spunea Mondrian, convins că din studiul şi aplicarea în artă a raporturilor de mărime şi culoare, sprijinite de raporturi de situare, se poate ajunge la bucuria fizică şi morală, condiţie a sănătăţii1.
La antipodul artei abstracte a lui Kandinski care caută emoţia pură, lirică, Mondrian urmăreşte realitatea pură şi imuabilă2 ce se află în spatele formelor schimbătoare ale naturii, şi vrea să obţină pe suprafaţa plană a pânzei un echilibru “prin armonizarea opoziţiilor inegale dar echivalente”.
Simţul echilibrului este de altfel atât de dezvoltat la artistul olandez, încă multe din tablourile sale sunt rezultatul intuiţiei, şi nu al cine ştie căror reguli savante, astfel că cercetătorii operei sale pot uşor să deosebească un adevărat “Mondrian” de un fals. El se foloseşte de linie şi culoare – valorile primare structurale ale viziunii – în planul pânzei conceput ca o entitate matematică şi nu ca o suprafaţă empirică, pe care încearcă să-l organizeze în afara perspectivei clasice şi renascentiste, pentru a ajunge la esenţa lucrurilor ce se poate cunoşte ca o reflecţie asupra percepţiei, detaşată de percepţia propriu zisă.
Viaţa şi cariera lui Mondrian se desfăşuară fără salturi bruşte ca sub influenţa unei logici transcedentale. “Sub fruntea mare, teşită, Mondrian avea o privire deschisă în dosul ochelarilor, iar gura şi bărbia, ieşite în afară, erau voluntare, ba chiar încăpăţânate. Îmbrăcat cu un impermeabil curat dădea impresia unui medic de laborator.” Ben Nicholson povesteşte că după ce îl vizita pe Mondrian în atelierul lui, îi rămânea multă vreme în memorie o impresie de claritate şi linişte, de pauze semnificative într-un dialog. “Acolo – spunea el – aveai senzaţia că te afli în chilia unuia din acei sihaştri unde leii aveau obiceiul să meargă să le fie scos vreun spin din labă”. Era proverbială simplitatea marelui pictor, porţia sa zilnică de legume fierte, limpezimea vorbei şi a gândului. Asceza acestui calvinist nu se resimte doar în opera sa ci în întreaga existenţă pusă sub semnul purităţii. În orice articol despre Mondrian acesta este cuvântul care apare tautologic, obsedant, durabil. Puritate prin denaturalizarea elementelor constructive şi a compoziţiei lor, pentru a ajunge la un arhetip profund, emanând o frumuseţe primară, divină3.
Pentru figurativul Mondrian, cubismul a însemnat apelul la formă, la stilizare. “Dacă atitudinea cubismului faţă de obiect a fost calificată drept tentativă de a dizolva formele şi de a distruge obiectul, scria Mondrian, această afirmaţie se sprijină pe confuzia şi semnul de egalitate pus între formă şi obiect. Cubismul descompune unitatea organică a obiectelor, tocmai pentru a ajunge la conţinutul lor formal! A dori să mergi la o formă constituie impulsul cel mai puternic atât în cubism cât şi în arta nefigurativă”. Trecerea artistului de la peisajul figurativ la abstracţia de tip cubist a fost îndrumată de interesul său pentru teosofie4, de unde a preluat ideea importanţei elementului spiritual în om şi noţiunea existenţei unei lumi spirituale, unei ordini universale, dincolo de lumea aparenţelor naturale.
„Omul cultivat al zilelor noastre se depărtează tot mai mult de lucrurile naturale iar viaţa sa devine tot mai abstractă. Lucrurile exterioare nouă devin din ce în ce mai mult automatisme iar noi constatăm că atenţia noastră se leagă din ce în ce mai mult de lucrurile interioare.”
Piet Mondrian
În 1917, în primul număr al revistei De Stijl, Mondrian afirma că “arta, ca reprezentare pură a minţii umane, se va exprima într-o formă purificată estetic, adică abstractă5”… şi “artistul cu adevărat modern este conştient de faptul că emoţia frumuseţii este cosmică, universală. De aceea plasticismul abstract aderă doar la ceea ce este universal. Noua idee plastică nu poate astfel lua forma unei reprezentări naturale, şi va ignora detaliile aparenţei, adică forma şi culoare naturală, trebuind să-şi găsească expresia în abstracţia formei şi culorii, respectivă în linia dreaptă şi în culoarea primară clar definită”.
Principiile plastice ale lui Mondrian se conturează spre 1926 în următoarele directive: se vor folosi doar culori primare şi non-culori, alb şi negru, doar linii drepte, verticale şi orizontale, doar pătrate şi dreptunghiuri, pictura trebuie să fie plană, fără iluzie spaţială, cu emenetele componente aflate într-un echilibru care însă să nu rezulte din simetrie, aşadar ingredinentele de bază ale picturii – linie, formă culoare – folosite în formele lor cele mai elementare, mai ireductibile. În paragraful al patrulea al Principiilor generale ale Neo-plasticismului, Mondrian afirmă că “echilibrul este atins prin opoziţie şi exprimat prin linia dreaptă – în principala sa opoziţie: unghiul drept.
Această încrucişare bazică de linii reprezenta pentru Mondrian uniunea tuturor contrariilor, masculin, feminin, pozitiv, negativ, într-o expresie universală a armoniei şi unităţii. “Ruperea unităţii pozitivului şi negativului este cauza nefericirii. Pentru el Neo-plasticismul este modul de a exprima o viziune ideală a societăţii deoarece “reprezintă echitatea, pentru că echivalenţa mijloacelor plastice în compoziţie demonstrează că este posibil pentru toţi, în ciuda diferenţelor să aibă aceeaşi valoare ca ceilalţi”. Mai târziu el va urmări să exprime “mişcarea dinamică în echilibru” mai ales în tablourile din ultima fază de creaţie la New York ca Broadway Boogie-Woogie.
La 70 de ani are prima personală la New York, şi recunoaşterea talentului său, a curentului neo-plasticist, de către tinerele generaţii, îi dau o mare satisfacţie artistului ce şi-a închinat viaţa şi cariera religiei spaţiului pur (cum formula poetic Sandberg).
1.
1. “Iată cele trei imperative ale neoplasticismului aşa cum sunt ele văzute de Mondrian, în articolul Locuinţa, strada,cetatea, publicat în 1926, în revista De Stijl:
a) Suprafaţa materiei va fi netedă şi strălucitoare, ceea ce diminuează de altfel greutatea materiei.
Suntem aici în prezenţa unuia dintre exemplele ce ne arată acordul artei neoplasticiste cu igiena, care cere şi ea suprafeţe netede, uşor de curăţat.
b) Culoarea naturală a materiei trebuie să dispară şi ea, în măsura în care va fi cu putinţă, sub un strat de culoare pură sau de non-culoare.
c) Nu numai materia ca mijloc plastic va fi denaturalizată ci şi compoziţia arhitecturală. Structura naturală va fi desfiinţată printr-o opoziţie neutralizantă şi anihilată.
Iar omul? Nimic în sine, el va fi doar parte a întregului; pierzându-şi astfel vanitatea meschinei şi micii sale individualităţi, el va fi fericit în acest Eden pe care singur l-a creat!”
2. Mondrian afirmă că “muabilul ne distruge echilibrul şi ne limitează, ne desparte de tot ce este altceva decât suntem noi înşine”.
3. “Aujourd’hui, non seulement la beauté pure nous est nécessaire, mais elle este pour nous le seul moyen manifestant purement la force universelle qui est en toute chose. Elle est identique à ce qui est dévoilé dans le passé sous le nom de divinité et qui nous est indispensable à nous, pauvres humains, pour vivre et pour trouver l’équilibre; car les choses en elles-mêmes s’opposent à nous et la matière extérieure nous combat …La dénaturalisation étant un des points essentiels du progrès humain, elle est donc de toute première importance dans l’art néo-plastique. C’est la puissance de la peinture néo-plastique d’avoir démontré plastiquement la nécessité de la dénaturalisation. Elle a dénaturalisé (à la fois) les éléments constructifs et la composition de ceux-ci. C’est pour cette raison qu’elle est la véritable peiture abstraite, (car) dénaturaliser, c’est abstraire. Dénaturaliser, c’est approfondir.” Piet Mondrian, 1926.
4. În afara teosofiei, arta abstractă se foloseşte de estetica propusă de Platon în Philebus pentru a demonstra universalitatea şi eternitatea frumuseţii conţinute în pura îmbinare de linii: “nu înţeleg prin frumuseţe forma la care se gândeşte majoritatea, cea a fiinţelor vii, de exemplu, ci…la liniile drepte şi curbe şi la suprafeţele ori formele ce rezultă din această îmbinare, care nu sunt frumoase în mod relativ, ca alte lucruri, ci întotdeauna în mod natural şi absolut”.
5. În engleză cuvântul “abstract” sugerează extragerea a ceva din altceva, şi în artă se referă la modul cum artistul epurează obiectele lumii vizibile, prin simplificare rafinată, sau crează independent de ele, folosind un limbaj de forme geometrice.
“Chiar unde elementele sunt perfect regulate, ordinea poate fi extrem de eluzivă. Rețeaua precisă a liniilor negre atât de ordonată, este un întreg deschis și plin de neprevăzut, fără simetrie sau părți măsurabile. Exemplul artei lui austere a educat generații de artiști despre forța și plăcerea variațiilor cu minimum de elemente”
Meyer Schapiro