Atunci când pronunţi numele lui Pisanello îţi vin în minte contururi delicate, precise, făcute cu grijă de miniaturist şi respiraţie a detaliului care clădeşte întregul reprezentării naturii umane sau vegetale cu un farmec nespus. Acest dar al monumentalului în mărunt, perfecţiunea liniei, supleţea culorii l-au făcut îndrăgit de capetele încoronate şi de cărturarii vremii sale, la graniţa dintre Goticul Internaţional1 şi Renaştere. El a fost la curent cu căutările unui Battista Alberti sau Fillipo Lippi, a călătorit mult, dar nu s-a lăsat influenţat, arta sa având o puternică amprentă personală, a unui realism rafinat şi curtean temperat de o vână poetică şi sensibilitate cromatică, a unui naturalism în acord cu convenţia decorativă a epocii, pe care o însufleţeşte cu geniu.
Astăzi se cunosc doar şase din picturile sale şi au rămas fragmente de frescă în biserici italiene ca Santa Anastasia din Verona unde se păstrează un superb Sfânt Gheorghe ucigând balaurul. În rest destinul producţiei sale artistice, foarte bogate de altfel, a fost nemilos pentru posteritate, războaie, incendii, catastrofe naturale au făcut ca doar la un secol după moartea sa în 1455 cea mai mare parte a ei să se piardă. Chiar paternitatea operelor rămase a fost pusă sub semnul întrebării, astfel Codexul Vallardi, despre care s-a crezut multă vreme că i se datorează talentului de desenator al lui da Vinci este în cea mai mare parte lucrarea meşteşugită a lui Pisanello şi a atelierului său.
Acest desăvârşit pictor de la finele Evului Mediu, a fost în timpul vieţii un artist respectat, des invitat la curţile ducale să le facă portretele nobililor, fiind recunoscută acurateţea realismului său care făcea ca figurile să pară însufeţite.
Născut la Pisa sau Verona în 1395, Antonio di Puccio Pisano, zis Pisanello s-a format probabil la Verona şi Veneţia, centre artistice unde se dezvoltaseră la sfârşitul secolului al XVI-lea importante şcoli de pictură, la răscrucea influenţelor florentine, flamande şi franceze. Artistul şi-a făcut ucenicia în regiunea lombardă, condusă la vremea aceea de familia Visconti.
Numele său apare pentru prima oară într-un document alături de Gentile da Fabriano2, probabil maestrul său de la care a moştenit stilul graţios şi atent la detalii. Cei doi au realizat împreună decoraţiuni pentru Palatul Dogilor din Veneţia iar Pisanello a pictat poate animalele din tabloul umbrianului, Închinarea Magilor, aflat astăzi în Galeriile Uffizi din Florenţa. Amândoi au lăsat o vastă operă desenată, astfel muzeul Louvru posedă 250 de desene de Pisanello, ce mai mare fond din lume. În aceste studii după natură, realizate în cerneală, tuş, piatră neagra, vârf de argint şi colorate pe alocuri în acuarelă, se vede interesul pictorului pentru adevăr, mai ales în detaliul elocvent dar şi gustul său pentru neaşteptat şi fantastic.
Aşa cum remarca Elie Faure, Pisanello este „aproape japonez în modul de a surprinde particularităţile animalelor şi aproape german prin minuţiozitatea sa subliniată şi de materia lemnoasă”.
Desenează portrete, animale, costume, uneori pentru ele însele şi nu ca schiţe pregătitoare ale unor lucrări mai vaste. El nu conturează tipuri, ci prin forţa expresiei le dă viaţă, fie că reprezintă un om sau un animal care se pregătește să sară. Atent să glorifice oamenii, a avut pentru lumea animală o simpatie de om de curte (pentru cal, şoim) de vânător (iepuri, cerbi), de vizitator asiduu al menajeriilor princiare, unde făcea nenumărate schițe după sălbaticiuni (maimuţe, cămile) şi chiar de naturalist (păsări, şopărle, greieri). Felul cum reflectă lumea are ceva magic.
Linia sa este fermă, subtilă, surprinzând cu acuitate trăsăturile caracteristice ale omului sau animalului pe care le defineşte cu precizie, aşa cum o face în medaliile desăvârşite pe care le sculptează și toarnă în bronz. Acestea erau menite să exalte imaginea pe care beneficiarul (prinț, poet sau condotier) vroia să o dea despre sine însuși. Povestea/alegoria de pe reversul medaliei (pajura) completa emblematic descrierea morală, evidențiind virtuțile personajului care apărea pe cap, bine individualizat. Orășenii de vază îndrageau mult medaliile, pe care le expuneau în studiolo (inaintasul cabinetelor de curiozitati) din palatele lor, le făceau cadou sau le colecţionau, încredințați că ele le asigură permanența în amintirea comunității.
Oricum, dexteritatea sa i-a adus repede celebritatea, literaţi ai epocii întrecându-se să-i aducă elogii. Era căutat de mai marii timpului pentru fidelitatea portretelor sale, de Visconti la Milano, de Gonzague la Mantova, d’Este la Ferrara, de papi la Roma, de Malatesta la Rimini, de Aragon la Napoli. .
Capodopera sa este fresca Sfântul Gheorghe ucigând balaurul (1438, Santa Anastasia, Verona), desăvârşită în reproducerea precisă, minuţioasă, a detaliilor, în figurile umane, animale, florale, în arhitectură şi obiecte, şi în coeziunea ansamblului.
O altă lucrare faimoasă este Prinţesa Casei de Este ( 1443) astăzi la Louvru. Portretul tinerei femei cu profilul decupat pe un fond cu motive florale, desenat cu grație, atent, cu linii stilizate şi elegante, culori luminoase şi rafinament în detaliu, se remarcă mai ales prin armonia internă dintre elementele picturale ale tabloului.
Multe opere sunt dedicate temelor profane. El se simte atras de magia romanelor cavalereşti, de lumea misterioasă şi autonomă a acestora, pe care o evocă în pictura sa cu sensibilitate poetică şi eleganţa artistului curtean.
Desenele sale sunt foarte minuţioase în redarea detaliului şi în unele dintre ele, mai ales la nudurile feminine, ajunge la o mare perfecţiune în modelarea corpului, stabilind o legătură între stilul gotic şi cel renascentist.
Numeroase călătorii au contribuit să-i îmbogăţească cultura. Cu toate acestea cunoaşterea sa livrescă a antichităţii şi sensibilitatea sa la arta timpului (Fra Angelico, Fillipo Lippi, Leon Battista Alberti) nu i-au influenţat stilul. Rapid devenit celebru, a fost artistul cel mai lăudat de literaţii epocii sale si nu numai. Jean Giono era un indragostit de opera lui Pisanello.
Din 1439 incepe o perioada dificila pentru Pisanello datorită legăturilor cu familia Gonzaga, protectoarea sa, el trebuind să se înroleze în armata ducelui Visconti, pe care aceasta il sprijinea în disputa sa cu venețienii. Milanezii atacă și jefuiesc Verona, orasul iubit de pictor, care însă e recucerită de venețieni, și învingătorii hotărăsc în Consiliul celor zece să îl pedepsească pe pictor luându-i întreaga avere. Tot atunci moare mama sa.
În ultimii ani pictează la Curtea lui Lionello d’Este la Ferrara și pentru familia Malatesta la Rimini. Moare probabil la Napoli, unde este activ între 1450 și 1455.
Pisanello se străduieşte să definească cu precizie şi într-un mod nou pentru epoca sa realitatea fizică a modelului într-o modelare precisă a trăsăturilor şi totodată le situează într-o epocă şi într-o clasă socială unde luxul este strălucitor şi extravagant. Ca cel mai bun sculptor de medalii din epoca sa, tăietura fină a portretelor pe care le face în efigie se vede şi în pictura lui fermă, inconfundabilă în acutanţa sa rafinată.
- Stilul gotic International se manifestă în pictură, ilustraţia manuscriselor, sculptură, arte decorative şi arhitectură și se caracterizează prin extrema linearitate, care are un efect de eleganţă şi rafinament, acordând atenţie detaliului decorativ.
- Un alt posibil maestru al lui Pisanello este Stefano da Verona (Stefano da Zevio).
.