Când la căderea serii turiştii se împuţinează şi custozii încep să închidă casele, grăbindu-se să plece la rândul lor din oraşul-muzeu, câţiva câini vagabonzi adulmecă urmele vizitatorilor ce-au însufleţit pentru câteva ore străzile Pompeiului. Atunci, la apropierea nopţii, acest fost oraş al desfătării îşi leapădă mantia de ruine a prezentului, dezvelindu-şi misterele pentru imaginaţia celui care pătrunde singur pe străzile sale grele de vreme. Dintre ziduri se desprind umbrele trecutului. Nu se mai aud strigătele celor surprinşi de lavă în fatidica zi de 24 august, anul 79 era noastră. În liniştea înserării, oraşul fantomă începe să trăiască forfota plăcerilor. Din crisalida lor de lavă pompeenii se ridică, unii se îndreaptă spre for, îşi reiau locul în prăvălii, de unde îi îndeamnă la vin şi merinde pe cei ce trec spre casele lor. La reşedinţa fraţilor Vetti, petrecerea este în toi, iar în lupanarul aşezat la întretăierea a trei străzi – triviale – se pun în practică tehnicile amorului, aşa cum sunt ele descrise în desenele libertine de pe pereţi. Vilele patricienilor, bogat decorate cu picturi şi mozaicuri răsună din nou de şopotul fântânilor, de animaţia mesenilor, de forfota servitorilor şi sclavilor, ce-alunecă tainic pe lângă pereţii împodobiţi cu fresce, cu siluete fine de oameni şi animale, reprezentări mitologice sau scene domestice, pe fondul sângeriu al roşului pompeian sau pe un fundal albastru spre negru.
Ca în poveştile cu zâne, ziua şterge amintirile nopţii, iar Pompeiul se reîntoarce odată cu zorile la funcţiunea sa prezentă, ca o oglindă întinsă zilnic modernităţii, ca un memento mori al ciclului universal: într-un corsi e ricorsi neîntrerupt, ce repetă într-un fel acea clipă supremă din august sau poate octombrie 79 când măreţia sa a stat în cumpănă cu dezastrul. Pe atunci, Pompeiul era un oraş prosper cu 25000 de locuitori, situat într-o regiune fertilă, scăldată de apele Mediteranei, la poalele vulcanului Vezuviu.
Fondată în secolul al VIII-lea înaintea erei noastre, localitatea s-a dezvoltat, mai ales sub influenţa oraşului Cumes, ajungând şapte secole mai târziu sub dominaţia Romei, ce-a transformat-o într-un râvnit loc de sejur pentru familiile romane bogate. Acestea au construit la Pompei vile elegante, impunând un stil arhitectonic ornamentat cu mozaicuri şi fresce, cu atriumuri sprijinite pe coloane suple şi grădini împodobite cu statui. Moravurile libere ale patricienilor au ajuns şi în Pompei, care, vreme de un secol, până la dispariţia sa prematură sub șase metri de lavă aruncată de măruntaiele Vezuviului, a trăit cu intensitate desfătările trupului şi ale spiritului, s-a antrenat în jocuri erotice sau competiţii sportive, şi-a mlădiat corpul la palestră, şi-a ascuţit mintea în spectacole de teatru ori şi-a dovedit fair-play-ul în amfiteatru. Poate că mânia zeilor a fost atrasă tocmai de dezmăţul locuitorilor, netemători că cineva ar putea să le stea împotrivă, încrezători în puterea larilor pe care îi aveau întotdeauna aproape, într-o nişă din fiecare casă. Poate că cutremurul din anul 62, care a distrus în parte oraşul nu fusese decât cronica anunţată a sfârşitului ce li se pregătea pompeienilor 17 ani mai târziu. Atunci, vreme de două zile lava incandescentă a curs ca un adevărat râu al infernului, acoperind în calea sa nu numai Pompeiul, ci înainte de el, alte două oraşe vecine, Herculanum şi Stabiae. Cei ce nu apucaseră să plece, pentru că nu au luat seama la semnele cerului, sau au vrut să-şi apere averea cu propriile trupuri, ori au crezut că mânia divină o să-i ocolească tocmai pe ei, toţi aceştia au fost surprinşi de potopul de foc aşa cum se găseau în clipa fatală. Groaza le este încă întipărită pe chipuri, picioarele par să fugă din faţa coşmarului ce-i cuprinde cu braţe de menghină şi care este tot atât de viu ca durerea, disperarea ce le contorsionează încă trupurile ce-au rămas o mână de oase în golul bine trasat de lava solidificată. Ultimele clipe ale oraşului se pot surprinde astăzi datorită tehnicii mulajului ce a personalizat cavităţile reperate, deoarece de-a lungul secolelor materia organică s-a descompus, lăsându-şi doar amprenta în cenuşa vulcanică întărită a acelei erupţii a Vesuviului.
O mare parte a Pompeiului a fost scoasă la lumină în cele două sute de ani câţi au trecut de la primele săpături arheologice, dar cine ştie câte mistere mai stau ascunse sub cartierele oraşului napoletan de astăzi, animat şi solar, fremătând de turiştii care vin ciorchine să străbată străzile pietruite ale celui mai bine conservat sit antic, unde similitudinile şi apropierile dintre viaţa de atunci şi viaţa de astăzi se întâlnesc la tot pasul. Unii merg la Pompei ca la Disneyland şi sunt interesaţi mai ales de lupanar şi de felul cum funcţionau latrinele. Alţii sunt fermecaţi de frumuseţea frescelor şi a mozaicurilor, chiar dacă o mare parte dintre ele au fost duse la Muzeul de arheologie din Napole. Dar majoritatea celor ce ajung la Pompei simt fiorul romantic ce l-a făcut pe Lamartine să se întrebe: “Obiecte neînsufleţite, aveţi voi deci un suflet?”
Arheologia s-a născut în mare parte o dată cu romanismul, iar oraşul îngropat sub lava Vezuviului era excitant pentru imaginaţia înfocată a secolului al XIX-lea. Alexandre Dumas a fost numit directorul săpăturilor arheologice de la Pompei în timpul domniei efemere a lui Garibaldi, ceea ce a adus multă publicitate oraşului. Iar Théophile Gautier a vorbit despre oraşul fantomă în cărţile sale Romanul mumiei şi Nostalgiile obeliscurilor. Totuşi vestigiile fuseseră descoperite de mai bine de un secol, timp în care căutătorii de comori avuseseră timp să distrugă destule urme ale vechii civilizaţii. Primii “anticari” veniţi în Campania pe la începutul secolului luminilor să scotocească în locul numit oraşul nu ţineau seama de situl arheologic şi colecţionau obiectele preţioase pe care le ofereau în dar regilor europeni. Din 1738, regele Carol al III-lea de Burbon a încredinţat direcţia acestei vânători unui aşa zis specialist, de fapt un militar, colonelul de genişti Rocco de Albuciere, “care nu avea nici în clin, nici în mânecă cu antichităţile”, după cum spunea plin de năduf Johann Joachim Winckelmass, primul veritabil arhelog, născut la Stendhal de Brandebourg în 1717 şi asasinat la Trieste în 1768. Dar nici acesta nu avea o viziune prea sigură despre cum trebuiau să se desfăşoare săpăturile. Astfel nu ţinea la conservarea caselor, căci, se întreba el: “Ce avantaj ne-ar putea ele da? Prezentarea unor ziduri năruite, fără alt scop decât acela de a-i satisface pe curioşi!”
Secolul XX în schimb a adus o mare precizie în săpături, şi Pompeiul a renăscut muzeistic. Chiar şi boabele de cereale sau struguri carbonizate au fost analizate şi s-a reconstituit flora grădinilor. Oraşul a fost consolidat, iar în cele mai bine conservate case s-au lăsat frescele ca mărturie a trecutelor glorii. Se pot observa diferitele moduri de construcţie: opus quadratum (cu blocuri mari de piatră aşezate unele peste altele fără mortar), opus incertum (cu elemente de tuf sau lavă, fără forme precise amalgamate în mortar), opus reticulatum (forme pătrate din calcar sau tuf, dispuse decorativ), opus testaceum (pereţi acoperiţi de cărămizi triunghiulare cu vârful spre interior). Tot aşa există patru stiluri ale decoraţiunilor picturale: primul este pictura fără subiect, realizată ca un fel de trompe l’oeil al placajelor de marmură, cel de-al doilea acoperă zidurile cu o scenografie lejeră, cu jocuri de perspectivă şi iluzie optică, cu coloane şi frontoane pictate, cel de-al treilea deschide spaţiul înspre peisaje idilice şi încântătoare reprezentări mitologice, iar cel de-al patrulea stil le combină pe ultimele două. Predomină roşul pompeian şi negrul strălucitor care exaltă transparenţa florilor pictate sau galbenul delicat al ghirlandelor ori stigmatizează ocrul trupurilor, dedate la vicii sau orgii, arătând începutul decadenţei unei civilizaţii corupte.
Pe pietrele drumurilor se mai află şi astăzi îndemnul de a merge la bordel, ca un adevărat însemn publicitar, alături de urmele de roţi ale carelor ce se strecurau printre blocuri de lavă, adevărate pasaje pietonale care le permiteau trecătorilor să evite apa de ploaie canalizată pe şosea. La răspântii se aflau fântânile publice, dar fiecare casă îşi avea propria fântână, cum ar fi cea bine conservată din casa bogaţilor negustori Vetti, unde apa ieşea din ciocul unei gâşte ţinute de un copil. Pe ziduri, grafitti electorale sau proclamaţii de adeziune cum ar fi: “Trăiască hotărârile împăratului şi împărătesei”, rezistă de aproape 2000 de ani. Pe vremea aceea nu existau înfruntări ideologice iar magistratului municipal i se cerea doar competenţă, onestitate, şi mai ales o carisma socială, adică vir bonus – eticheta morală a candidatului tip. Acesta nu-şi conducea niciodată campania în persoană ci se sprijinea pe prieteni sau pe breslele de negustori şi meşteşugari, adevărate sindicate de iniţiativă de care îl legau interese practice. Dar uneori se înregistrau situaţii sânjenitoare, în confruntarea dintre forurile locale şi municipale, cum ar fi în cazul unui anume candidat, Julius Polybius, neplăcut impresionat de sprijinul acordat de două prostituate, Cuculla şi Zmyrina, ce-şi exercitau meseria în apropierea casei lui.
Femeile pompeene erau se spune foarte frumoase, aşa cum o atestă nu numai picturile rămase ci şi cronicele despre vestita fiică a oraşului, Popeea, căsătorită în anul 62 e.n. cu împăratul Nero. Orgiile ei sunt vestite ca şi obsesia tinereţii veşnice ce-o făcea să se îmbăieze zilnic în lapte de măgăriţă. Ea l-a determinat pe Nero să revoce ordinul de închidere a stadionului şi interzicere a jocurilor sportive, dat cu trei ani înainte, ca urmare a bătăii dintre fanii unor cluburi adverse. Căci privită de-aproape viaţa Pompeiului de atunci nu se deosebeşte prea mult de cea a multor oraşe de astăzi, şi nu-i nevoie să intri în marele teatru unde se prezentau tragedii şi comedii, sau în micul teatru (la început acoperit), destinat concertelor muzicale, pentru a simţi pus în scenă spectacolul lumii moderne în interpretare antică.
Epoca Romei imperiale devine familiară între ruinele Pompeiului, cu forul său străjuit de coloane şi bazilica sa înaltă de 67 de metri unde se puneau la cale afacerile şi se încheiau judecăţile, cu brutăriile unde cuptoarele par pregătite să coacă pâine, sau cu piaţa acoperită, macellum, cu “Strada Abundenţei” plină de prăvălii şi ateliere, cu templele, dar şi cu termele sau băile pentru femei şi pentru bărbaţi, cu pasajele boltite menite a-i feri pe călători de ploaie, şi mai ales cu case unele supraetajate, altele ample, alcătuite din multe dependinţe, ca cea a “Misterelor”, unde o tânără soţie este iniţiată pictural în tainele cultului dionisiac. Un zeu comparat cu Apollo îşi mai înalţă mâinile pentru a primi ofrande în faţa propriului templu năruit, în vreme ce Dionisos, şi-a eliberat bancantele să danseze nevăzute pe ruinele majestoase ale oraşului, renăscut din propria cenuşă, ca pasărea Phoenix.
Pompei, un Thermopolium Asellina
