„Genial, melancolic, subiectiv şi fantastic” Pontormo este prin excelenţă „omul manierist”: un artist saturnian, ciudat, mizantrop dar exploziv în opera sa compusă mai ales pe diagonale asimetrice, cu ispitirea unor nervoase experimentări ale ductului pentru a ieşi din tiparele clasicismului renascentist.
Multă vreme istoria artei a aşternut tăcerea peste opera acestui pictor important al Cinquecentoului italian care şi-a făcut ucenicia mai întâi în atelierul lui Leonardo da Vinci, apoi alături de Piero de Cosimo, Fra Bartolomeo şi Andrea del Sarto, ştiind să preia influenţe ale maeştrilor vremii, atras mai ales de Michelangelo şi Dürer, influenţe pe care le-a trecut însă prin filtrul propriei sale personalităţi.
Pontormo apare pe scena artei într-o perioadă istorică tulburată de frământări religioase şi politice. În octombrie 1517 Luther prinde de uşa Domului din Wittenberg cele 95 de teze pentru reformarea Bisericii catolice atinsă de corupţie. Carol al V-lea, nepotul Regilor Catolici, devine în 1519 Împăratul Sfântului Imperiu Romano German iar în mai 1527 va asedia şi jefui Roma. Este totodată epoca descoperirilor când se deschid noi porţi cunoaşterii. Consiliul din Trento inaugurat de Papa Paolo al III-lea în 1545 va da startul Contrareformei Catolice care se va folosi de toate mijloacele pentru a consolida poziţia Bisericii Apostolice.
La Florenţa în pofida splendorii artistice încă se mai simţea cutremurul social provocat de puritanismul călugărului dominican Savonarola ce se ridicase împotriva dezmăţului şi corupţiei de la curtea papei Alessandro al VI-lea Borgia.
În pictură echilibrul promovat de Renaştere devenise obositor pentru spiritele avide să găsească o interpretare mai complexă a realităţii din ce în ce mai complexe, artişti consideraţi maeştri incontestabili vor căuta pe parcursul secolului XVI-lea noi căi picturale şi tehnice pentru a exprima inexprimabilul din spatele vizibilului pentru a introduce misterioase chei de lectură în compoziţii care deşi merg pe traiectorii tematice consacrate se depărtează de la norme. Apare gustul pentru deformarea obiectului, se caută un mod plastic de a sugera esenţele unei realităţi multiple, inefabilul unei realităţi ireale. Mai târziu Vasari se va referi la noua fantezie a formelor cu termenul „manieră”, folosit în legătură cu lucrările de maturitate ale lui Michelangelo. Şi multă vreme au existat legat de „manierism” conotaţiile negative ale unui epigonism steril, de care vorbeşte în 1792 Luigi Lanzi, arheolog, filolog şi istoric de artă, referindu-se la operele lui Pontormo, Parmigiano, El Greco…. Atins de dispreţ cuvântul definea un stil axat pe deformările corpurilor, pe disproporţia şi alungirea formelor, cu strălucirea de porţelan a pielii într-o lumină acidă, detalii cizelate precis, decoruri complexe.
Mai târziu, la sfârşitul secolului XIX, revolta faţă de regulile academismului clasic a condus însă la o reevaluare a personalităţii acelor artişti care i-au devansat pe suprarealişti şi expresionişti cu căutările lor vizionare.
Pontormo, pe numele său Jacopo Carrucci, s-a născut pe 24 mai în 1494 la Empoli, Toscana, şi după o viaţă petrecută la Florenţa a murit în oraşul guvernat de familia Medicilor, protectorii săi, în 15561.
Astăzi opera lui multă vreme uitată a căpătat noi înţelesuri, noi valori. Chiar şi nevroza sa este elocventă pentru noul tip uman care se contura în acea epocă frământată, un spirit romantic avant-la-lettre, chinuit şi introvertit, căutând să pătrundă adânc în tainele culorilor şi ale formelor, să surprindă reverberaţiile psihicului în expresia personajelor.
Dialogul plastic pe care artistul l-a avut cu marii săi contemporani este izvorul unui monolog pictural adânc şi fertil care a rezultat în compoziţii neobişnuite, cu racursiuri îndrăzneţe şi o monumentalitate a corpurilor care, ca în tabloul Vizita par să plutească şi totodată sunt robuste, culorile sunt compuse ca o vâlvătaie dar decupează contururile creând volume precise.
Avea un stil grafic nervos şi variat şi felul cum folosea spaţiul este tulburător pentru că figurile sunt aranjate în perspectivă inversă ceea ce dă senzaţia de mişcare. S-a spus că un artist se defineşte prin felul cum admiră, ceea ce admiră, cu pensula în mână, pornind de la un model către sine însuşi, regăsindu-se în afinităţile sale elective.
În decursul istoriei artei copierea maeştrilor a fost una din principalele metode pedagogice, ceea ce nu este acelaşi lucru cu imitarea lor, pe de altă parte în circulaţia liberă a operelor în original sau în copii pictate ori desenate, artiştii găseau un izvor nesecat de informaţie asupra tendinţelor şi curentelor2.
Pontormo3 nu a făcut copii după tablourile maeştrilor dar s-a înscris în „maniera” timpului încercând să ajungă la esenţe. În perioada de maturitate el se distanţează de normele Renaşterii Târzii „suprimând compoziţia armonică, construcţia spaţială logică, reprezentarea figurilor idealizate şi coloraţia netedă”.
Frescele din claustrul Mânăstirii Galluzzo de lângă Florenţa sunt influenţate de Dürer. În etapa următoare îşi propune ca scop ilustrarea procesului mişcării4. Coborârea de pe Cruce, capodopera sa, este astfel o pictură anti-clasică care anticipează curente ale artei moderne prin compoziţia ce juxtapune spaţial într-un echilibru fragil mai multe momente ale unei coborâri de pe cruce într-o înţelegere aproape futuristă.
O linie sinuoasă serpentinata uneşte figurile dându-le o tendinţă descendentă potrivită temei iar culorile transparente, rafinate, pe tonuri de gri şi roz, dau personajelor o notă de ireal. „Formele se înlănţuie potrivit unor raporturi ritmice care sfidează orice realism”, spunea Becherucci.
Tonuri preţioase, întrepătrunse ca un văl în care se reduc graniţele obiectelor, o tendinţă spre abstractizare anti-naturalistă care devine idealul acelei vremi îndrăgostită de preţios, de extravagant, de fineţea ascunsă, de concetto graţios, suplu, secret, „în acel timp frământat de curiozitatea intelectuală”.
Stilul elegant, bogat în nuanţe, se vede şi în numeroasele desene pe care le-a făcut. S-ar putea spune că Pontormo asimilează vital clasicismul ajungând la el dialectic prin ceea ce i se opune, printr-un manierism atins de melancolie şi erotism, printr-o încercare de pătrundere dincolo de canoanele frumuseţii tradiţionale, printr-un mister practicat şi în viaţa reală, care-l apropie de acel tip ideal al epocii de care vorbea Baltasare Castiglione în Curtezanul. Un neliniştit care cultivă solitudinea, care „trage scara” şi la figurat şi la propriu, căci locuia singur într-o casă înaltă şi dormitorul său se afla la etaj unde se putea ajunge doar cu o scară pe care el o ridica cu o frânghie.
Pentru că făcea multe studii după cadavre a fost acuzat chiar de necrofilie. Atras de crepuscul era un temperament lunar şi în jurnalul lui acuză astrul nopţii de a fi adus molima ciumei în oraş. În „Cina la Emaus” îi anticipează prin stilul realist, dramatic, pe mari pictori ai barocului, cum sunt Carravaggio şi Zurbaran.
Îşi considera opera nepreţuită, de aceea deseori cerea drept plată doar minimul necesar pentru a supravieţui.
NOTE:
- A trăit întotdeauna la Milano sub protecţia familiei Medici, în afara unei scurte vizite la Roma să vadă capodoperele lui Michelangelo care i-au inspirat opera cu un stil vibrant monumental.
- „În genere nu te poţi atinge plenar decât încercând să te depăşeşti. Corot a încercat să facă Poussin înainte de a se resemna să fie Corot” A.Lhote
- A fost cel mai important reprezentant al Scolii Manieriste florentine timpurii. Avea un spirit chinuit şi introvertit dar s-a afirmat nu numai prin cercetarea atentă a culorii şi culorilor rare ci şi prin viaţa particulară originală. Jurnalul lui din 1554-56 arată dimensiunile nevrozei sale. Era un om excentric, rezervat, antisocial.
- „Prin intermediul deformării proporţiilor ideale ale corpului, forme alungite cu capete mici, şi prin suprimarea tuturor elementelor statice şi folosirea de culori strălucitoare şi ireale Pontormo transferă temele tradiţionale ale picturii la o nouă sferă a transcendenţei care în unele trăsături are legături cu Evul Mediu”
