Cel mai francez dintre pictorii francezi, cum îl numea André Lhote, Nicolas Poussin (1594-1665) şi-a petrecut mai mult de jumătate din viaţă la Roma, unde a sintetizat, cerebral şi meticulos, tendinţele opuse ce-i constituie opera. El s-a născut la sfârșitul veacului al XVI-lea și a murit în 1665. Pictura sa poate ajuta la înţelegerea epocii în care a trăit, a felului cum arta timpului său oscila între şcoala veneţiană şi cea romană, între Manierism, Baroc şi Clasicism, între culoare şi desen. Peste veacuri, Ingres va dori să refacă arta acestuia după natură şi însuşi Cézanne, marele deschizător de drumuri în arta modernă, năzuia să lucreze în stilul lui Poussin după natură.
Poussin era un chibzuit al penelului, un om care nu lăsa nimic la voia întâmplării, un meşter ce acorda o atenţie specială tuturor elementelor tabloului, cumpănind volumele colorate cu lumina ca la Tizian, veneţianul, pe care-l admira, în forme lineare bine susţinute de desenul ce continua să fie la mare preţ în cetatea eternă.
Nicolas Poussin poate fi considerat primul dintre pictorii francezi moderni ce şi-a câştigat o faimă internaţională pe care a reuşit să o păstreze de-a lungul secolelor. Poussin este mai ales un îndrăgostit de antichitatea clasică; trupurile personajelor sale sunt aidoma statuilor elenistice, suflul este romantic, iar demersul artistic cerebral. El se eliberează treptat de influenţa picturii veneţiene şi îşi ancorează arta în realitatea istoriei, recreând lumea antichităţii cu o intenţie aproape arheologică şi filosofică. Înlocuieşte calităţile veneţiene cu disciplina severă a unui stil intelectual.
Poussin era pe deplin conştient de intenţiile sale artistice, pe care deseori le explica prietenilor şi protectorilor în scrisori dintre care unele s-au păstrat şi au fost culese în volum. Pentru a picta o scenă din istoria antică sau din Biblie, Poussin obişnuia să citească tot ce găsea despre subiectul respectiv şi să mediteze îndelung. El considera că “scopul cel mai mare al picturii este să reprezinte acţiunile omeneşti nobile şi serioase, ce trebuie să fie reflectate într-o ordine logică şi metodică, nu aşa cum se produc în mod real ci cum ar trebui să aibă loc dacă natura ar fi perfectă. Pentru asta, pictorul trebuie să tindă spre general şi tipic, să se adreseze spiritului mai mult decât simţurilor; el trebuie să suprime lucrurile neimportante, cum ar fi culorile strălucitoare, şi să se concentreze asupra compoziţiei şi a formei ”.
Uneori tablourile lui au o retorică explicită şi rece. Peisajele sunt dispuse în spaţiu cu o precizie aproape matematică. Dar pe chipul fiecărui personaj se poate citi emoţia în raport cu evenimentul în curs de desfăşurare, pictorul încercând să surprindă cu acurateţe “intenţia sufletului uman” într-o compoziţie riguroasă. Este clară aşadar analogia dintre pictură şi literatură, într-o operă ce exaltă “calităţile eroice ale peisajului ideal”, şi nu numai. Cu Poussin clasicismul triumfă.
Fiu al unui mic nobil scăpătat, Nicolas Poussin s-a născut pe 15 iunie 1594, la Andelys. A început să picteze de copil sub îndrumarea unui artist local, Quentin Varin, iar la 18 ani a continuat studiile la Paris, în atelierele lui Georges Lalleman şi Ferdinand Elle. Era însă puternic atras de ideea de a merge la Roma, capitala de atunci a picturii. Lipsindu-i banii, a trebuit să-şi amâne de mai multe ori călătoria, până când a reuşit să ajungă în oraşul papal. După un timp petrecut în sărăcie, dar neistovit în studiul modelelor antice, Poussin se impune pe piaţa operelor de artă, este protejat în Italia de Cardinalul Barberini şi de Cassiano del Pozzo, iar în Franţa, de Paul Fréart de Chantelou, cu care întreţine o vie corespondenţă. Este dornic să înnobileze un interior cu tablouri măreţe dar de mici dimensiuni, şi uneori le scrie colecţionarilor cum să le aşeze pentru a le pune în valoare. Succesul său este consolidat şi de invitaţia pe care o primeşte în 1640 de la regele Ludovic al XIII-lea să vină la curtea Franţei, ca prim pictor regal. Sâcâit însă de intrigile unor confraţi geloşi pe cariera lui, Poussin rămâne în ţara sa doar un an, după care se reîntoarce în Italia. El nu este însă atras de lumea barocă ce câştiga teren în Roma epocii sale, şi afirmă în permanenţă dreptul artistului de a picta după placul propriei inimi.
Paradoxal, cu timpul arta sa a dat cale liberă academismului, şi prin asta a devenit restrictivă, impunând legi compoziţionale şi formale, educând văzul potrivit normelor poussiene, de rigoare şi echilibru, de istoricitate ce vrea să reflecte “adevărul” fără a-l colora alegoric cu dimensiunile mitologiei. La Poussin ordinea are o poezie proprie, cea a armoniei, şi compoziţia nu pare forţată, deşi elaborată, pictorul reuşind acel echilibru pe margine de cuţit, ce nu cade nici în balanţa spontaneităţii cu pretenţii de mişcare, nici în cea a aridităţii, cu scuză academică. Cum nota contemporanul şi biograful său André Félibien, Poussin se referea adesea la importanţa inteligenţei în artă, şi la necesitatea de a medita asupra picturii în lucru, fără a copia natura pur şi simplu.
Vorbindu-se despre Poussin, se aminteşte îndeobşte de alţi doi mari contemporani ai săi, uneori nu îndeajuns de bine cunoscuţi sau înţeleşi: Georges de la Tour şi Claude Lorraine. Primul, cu interioarele sale misterioase, unde o lumină indirectă, artificială, construieşte din penumbră personaje, cutremurătoare în simplitatea lor ce evocă scene biblice, sau etern umane, Georges de la Tour a fost uitat mai multe secole, dar revenirea lui în atenţia criticii s-a făcut cu tot respectul cuvenit unui mare pictor. Lirismul celui de-al doilea, originar din Lorraine, cum îl arată şi numele, impregnează cu poezia luminii peisaje ce par să palpite, să tresară în cadenţa orelor.[1] Şi Claude va alege Italia ca punct de pornire al căutărilor şi trăirilor sale plastice, va urmări disciplina, rigoarea şi ritmica formelor. În comparaţie cu Poussin, ce-şi înfrânează emoţia în faţa naturii, căutându-i reperele structurale, dorindu-i chintesenţa, Lorraine cercetează motivul ieşind din atelier, căutând să înţeleagă cum schimbările atmosferice, trecerea zilei către noapte, pot influenţa structurile plastice, pot fi redate prin culoare. Forţa raţiunii îl conduce pe corneillianul Poussin, el poate fi un personaj al acelor piese clasice unde unitatea de loc şi de timp este regină. Pentru el unitatea eroică şi lirică, precum şi unitatea plastică sunt rezultatul unei cerneri atente, în care “nimic nu este trecut cu vederea”, analiticul devine sinteză, culoarea este gravă, armoniile simfonice.
Avea dreptate Elie Faure când spunea că pe Poussin nu-l poţi cunoaşte decât treptat. Pentru a-i gusta opera în evul nostru chinuit de întrebări, torturat de tentaţia noului şi mai ales de refuzul realului în datele sale vizibile, trebuie să înţelegi spiritul olimpian al rigorii, prioritatea liniei în dihotomia desen – culoare, să-i accepţi aspiraţia către perfecţiune. Căci, cum spunea Poussin, care era un mare desenator: “obiectele ce poartă în sine desăvârşirea nu trebuie privite în pripă, ci în tihnă, cu chibzuinţă şi înţelegere”; doar aşa poţi ajunge să exprimi “idea unor lucruri mari”. “Priveşte până o să vezi” era recomandarea lui Brâncuşi, adresată artiştilor. Privind, ştii ce să elimini, cum să construieşti, ajungi la lecţia lui Cézanne, a cubiştilor. Uneori arhitectura ideală imaginată de Poussin cu datele realităţii ca fundal pentru personajele sale istorice sau religioase, are epurarea unor planuri cubiste. “Niciodată nu mă simt mai pornit pe fapte mari ca atunci când am contemplat vreun lucru frumos”, spunea Poussin, anticipându-l într-un fel pe Keats: “A thing of beauty is a joy for ever”…
Poussin este obsedat de frumos. El se refugiază “într-o lume ideală în slujba căreia îşi pune ştiinţa, talentul şi inteligenţa”, cum scrie André Lhote. O lume pe care a încercat să o reflecte pe pânze, folosindu-se de ştiinţa verbului şi gramaticii plastice pe care o stăpânea atât de bine, ascetic şi sârguincios, intrând într-un fel de stare psihică potrivită cu subiectul tratat, întrupând cele mai alese virtuţi ale artei franceze din secolul al XVII-lea.
1. Comparându-l pe Claude Lorraine cu normandul Poussin, Elie Faure scrie în “Arta Modernă”: “Unul, [Poussin], mare iubitor de cărţi, posedă un spirit ferm, meditativ, doctrinar întrucâtva, înclinat către generalizările intelectuale şi către abstracţiile plastice, urmărind în univers planul invizibil care se desfăşoară în capul lui, totdeauna stăpân pe viziunea lui, având o faţă cu trăsături regulate, gravă, puternică, modelată ca un monument. Celălalt [Lorraine] cu o faţă cu trăsături şterse, scofâlcită, stângaci şi greoi, ducându-se să surprindă răsăritul soarelui cu regularitatea unui animal ce merge să se adape, susţinut desasupra unei munci uriaşe şi a unei concepţii confuze de o continuă exaltare lirică, capabilă să treacă fără un efort aparent pragul armoniilor serioase în care intuiţia şi inteligenţa comunică strâns…”.