Faţă de popul britanic, generaţia americană “beat” a anilor 1950 este mai plină de sevă, iar grija pentru redarea nepărtinitoare a diferitelor aspecte ale lumii exterioare, nu le răpeşte artiştilor din picturalitate. Robert Rauschenberg este un astfel de exemplu. Folosind colajul, asamblând obiecte găsite în compoziţii ce se vor o reflectare a realităţii, el doreşte integrarea vieţii în artă. Atenţia pictorului dar şi a privitorului nu mai este îndreptată spre pulsaţiile psihicului, ca la expresionismul gestual abstract, ci spre lumea înconjurătoare. Eul încetează să mai fie obiectivul căutărilor plastice, în sens existenţialist. Este rândul mediului în care acesta se formează şi funcţionează să devină zona de căutări şi descoperiri ale artistului ce “vrea să reflecte viaţa” în tablourile sale, adică “să lucreze în spaţiul gol dintre viaţă şi artă”, să umple acest gol.
Rauschenberg se opune şcolii new yorkeze de pictură, adepta expresionismului abstract: “Mă preocupă găsirea unei căi prin care imaginile, materialul şi înţelesul picturii să nu fie o ilustrare a voinţei mele ci o documentare a ceea ce observ”. Aceasta aminteşte de un alt membru al generaţiei, scriitorul William Burroughs, care, în romanul său Naked Lunch spunea că „există doar un singur lucru despre care un scriitor poate să scrie: ceea ce se află în faţa simţurilor lui în momentul scrierii…un scriitor este un instrument de înregistrare…”.
Nici Rauschenberg nu vrea să impună „o poveste, o intrigă, o continuitate…”. „Nu vreau ca personalitatea mea să transpară în ceea ce fac, vreau ca picturile mele să reflecte viaţa,” afirma artistul. Accentul va cădea aşadar pe asociaţiile întâmplătoare, pe privirea personală a spectatorului, ce trebuie să inverseze şi să-şi suspende ierarhiile percepţiilor vizuale.
Se simte în background muzica lui John Cage, coleg şi prieten al lui Rauschenberg. Acesta a remarcat de altfel “impactul” dintre Raushengerg şi materialele pe care le foloseşte, „un Kurt Schwitters ce a trecut prin experienţa expresionismului abstract”. Artistul dorea să se poată reinventa continuu ca răspuns intens senzitiv la stimulii externi. Intenţia celor doi artişti era să deschidă mintea spectatorului către propria identitate şi către mediul înconjurător. Lucrările lui Rauschenberg sunt o afirmare a vieţii….un mod de a lua cunoştinţă de viaţa pe care o trăim.
Aşa numitul ready made “obiectul găsit” şi ulterior imaginea găsită devin treptat punctul de plecare obiectiv al reprezentărilor lumii experienţei, înlocuind suprafeţele neutre unde artistul interpreta realitatea potrivit trăirilor, înţelegerilor şi propriei identităţii descoperită prin introspecţie.
Începând din 1951 Rauschenberg realizează astfel picturi “combinate”, cum ar fi cea intitulată Pat, din 1955, unde foloseşte o pernă, o plapumă, lemn, hârtie, pastă de dinţi şi ojă de unghii, pentru a crea o “situaţie” plastică, evocatoare de experienţe ale realităţii materiale, palpabile.
Într-o altă lucrare Canyon, din 1959, el foloseşte o pasăre împăiată, tablă şi fotografii de familie, peste care intervine cu culoare de ulei, aplicată în tuşe groase sau direct din tub. Impactul asupra privitorului este mare, datorită puterii evocatoare a asocierilor de obiecte din viaţa reală, ce recreează mediul din care au fost luate, într-o alter-lume plastică convingătoare.
În loc să se autodescopere în actul picturii, artistul se readaptează permanent la lumea în care trăieşte, acceptându-i determinările, iar lucrarea sa se pretează unor interpretări multiple ce nu intră pe un făgaş simbolic prestabilit de pictor sau de tradiţia codificărilor plastice. Deschiderea interpretativă a “Picturilor albe” se datorează unui astfel de demers semiotic, pe care Rauschenberg probabil l-a asimilat la Black Mountain College, unde a studiat arta în 1948, atent însă să-şi păstreze originalitatea. Profesorul lui de acolo, Josef Albers i-a deschis apetitul pentru o artă ce valorifică materialele, dându-i exerciţii plastice tip Bauhaus, şi demonstrându-i relativitatea culorii în diferite contexte coloristice .
În 1949, Rauschenberg, pe atunci în vârstă de 24 de ani, se mută la New York şi se înscrie la institutul Ligii Studenţilor de Artă Plastică. La începutul anilor 50 el pictează o serie de tablouri cu totul albe, unde singura imagine era umbra spectatorului. Mai târziu va face serii negre. Demersul nu era original, căci înaintea lui făcuseră picturi monocrome Lucio Fontana şi Yves Klein. După aceste încercări minimaliste artistul se va îndrepta către „picturile combinate” ce-i vor aduce notorietatea, în care creaţia constă din juxtapunerea celor mai variate obiecte chiar tridimensionale pe suprafaţa plană, pictată, a pânzei, pe care pot fi fixate uneori imagini fotografice.
În 1952, face o călătorie prin Europa şi Nordul Africii împreună cu Cy Twombly, iar în 1954 îl întâlneşte pe Jasper Johns, cu care va avea o fructuoasă colaborare artistică deşi erau foarte diferiţi ca temperament şi stil. Rauschenberg nu citea prea mult dar asimila enorm din conversaţiile pe care le avea cu Cage şi Johns, firi mai intelectuale. Era mai variat şi mai puţin elegant decât ei. Muzicianul îşi influenţase prietenul încă din şcoală cu ideea sa despre «coexistenţa lucrurilor diferite», respingerea diferenţelor între frumos şi urât, rolul întâmplării în artă, Budismul Zen şi sunetele accidentale. De altfel, sfârşitul anilor 1950 este marcat în America de curentul « Asamblajelor », care valorifică disparităţile, obiectele găsite, în vreme ce, pe aceeaşi undă a reluărilor dadaiste, trecute prin suprarealism şi expresionism abstract, lua fiinţă în Europa curentul Noilor Realişti, numiţi astfel de criticul francez Pierre Restany. Toate pregătesc ca reacţie sau ca o continuare Arta Pop, ce s-a manifestat mai ales în Marea Britanie şi Statele Unite. Deşi nici Rauschenberg nici Johns nu sunt reprezentanţii ei din toate punctele de vedere, ei au influenţat-o şi au susţinut-o.
Rauschenberg, originar din Port Arthur, Texas, unde se născuse pe 22 octombrie 1925 într-o familie de muncitori, a avut întotdeauna o vigoare practică, era conştient că « ideile sunt una şi ceea ce iese este altceva ». Tocmai acest coeficient de şansă este cel care va caracteriza asamblajele lui Rauschenberg, el folosind obiecte nu pentru că le-a adunat dinadins şi potrivit unei teme date, ci pentru că ele i-au apărut din senin în cale. Uneori el valorifică sugestiile erotice din mass media, din cultura străzii şi publicitate.
Artistul căuta să capteze « realitatea » în toată confuzia pe care o presupune, ca un colaj de detalii. Rauschenberg păstra identitatea fiecărui obiect individual, dându-i spectatorului sensul contextului lor original mai curând decât lăsându-le să dispară în estetica lucrării. El vrea ca artistul să fie unul dintre materialele picturii, în colaborare cu toate celelalte.
Din 1962, Rauschenberg a renunţat la picturile sale combinate, introducând ca protagonistă imaginea pe ecran de mătase. Totodată opera sa şi-a pierdut din sculpturalitate, artistul optând pentru suprafeţele plane. Demersul său coincide cu o exacerbare a realităţii virtuale a mass mediei, imagini multiple, aproape concomitente, în asociaţie liberă, ca într-un fel de flux al conştiinţei joycean, bombardează individul care îşi vede astfel manipulată propria experienţă concretă.
„Consideram că o lucrare onestă trebuie să incorporeze toate aceste elemente, care au fost şi sunt realitate”, spunea Rauschenberg, care în acea perioadă se depărtase de Johns. Pictura sa pare să comenteze asupra evenimentelor care s-au precipitat la începutul anilor 60, unele legate de personalitatea preşedintelui american J.F. Kennedy, considerat de artist un simbol al schimbării. Cele mai simple imagini erau menite în viziunea lui Rauschenberg să ajute privitorul la mai buna înţelegere a lumii exterioare şi a propriei identităţi. Repetiţia şi asocierile dintre forme şi referinţe particulare funcţionează ca procesele memoriei, iar pictura lui vrea să fie despre ceea ce este el în relaţie cu ceea ce pictează, „un vehicul ce va raporta cea ce ai făcut şi ceea ce ţi s-a întâmplat”. La sfârşitul anilor 60 s-a îndreptat spre performance, teatru şi dans.
Lucrările lui, cum spunea John Cage, nu încearcă să aducă ordine în haos, nici să îmbunătăţească creaţia ci o trezire la viaţa de fiecare zi, care poate fi minunată dacă e lăsată să meargă pe făgaşul ei.
Rauschenberg a murit pe 12 mai 2008.
