Renoir: bucuria de a picta frumusețile lumii

25 februarie 1841 – 3 decembrie 1919

Pierre-Auguste Renoir a fost impresionistul francez cu cea mai mare priză la public, îndrăgostit de frumos, cunoscut pentru nudurile și picturile armonioase cu parizieni petrecându-și timpul liber în ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea. Colorist redutabil, atent să surprindă mișcarea luminii și umbrelor, Renoir nu o rupe cu tradiția picturală renascentistă și rococo, și a creat tablouri atemporale în care primează bucuria. Și totuși…

Un incident relativ recent de la Muzeul de Artă din Boston a adus în atenție achizițiile de artă și întrebarea care planează ille tempore, “ce este arta?”, ce lucrări merită să fie cumpărate de muzee, ce fel de artă răspunde aspirațiilor publicului din diferite epoci. Până în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, epoca enciclopediștilor și crearea primelor muzee, arta era mai ales religioasă și rezervată unei elite. După care, într-un fel s-a democratizat, iar recent prin pulsiunile prețurilor a devenit din nou elitistă.

În ultima vremii activiști dedicați desacralizării unor vârfuri ale artei trecutului insistă ca Renoir să fie scos din muzee. Probabil, aș spune eu, să fie înlocuit cu sculptura invizibilă, banana prinsă pe perete cu scoci sau alte lucrări de artă recentă. Întrebare însă rămâne. Ce face ca un pictor să intre într-o colecție muzeală?

Până la urmă, cât contează frumusețea de dragul frumuseții? La Renoir majoritatea scenelor sunt pacifice, și pictura ca materie, lumină, compoziție, construcție este protagonista, iar restul – socialul, politicul, psihologicul – doar un posibil context. Renoir iubește simplitatea, se împotriveste intelectualizării operei sale. Crede că oamenii nu au nevoie de multe lucruri pentru a fi fericiți. Mâncare pe masă, un loc unde să doarmă și multă iubire.

*Fată întinsă pe iarbă, 1890, Colecție privată*

În picturile lui Renoir nu vom găsi dramă. Nici măcar nu a folosit culoarea neagră¹. La el primează bucuria de a fi. Chiar și cele mai banale lucruri pictate de el arată frumos. Nu vom găsi gânduri profunde și filozofie în operele sale de artă. A fost fericit să se alăture impresioniștilor, care fără excepție au refuzat substratul socio-politic. Totodată Renoir a fost cel mai pozitiv dintre impresioniști.

„Subțire, nervos, modest, sărac, dar plin de viață și cu o veselie irezistibilă […] Pentru teorii solemne și reflecții profunde, Renoir a arătat un dezinteres absolut. Trebuia să se bucure de viață, pictura era o parte indispensabilă a acesteia “.

*Autoportret, 1875. Stirling Institute of Art and Francine Clark, Massachusetts, USA*
.

“Totodată Renoir a fost primul impresionist care a văzut limitele unei arte bazate în primul rând pe senzația optică și efectele luminii, deși și-a adus un aport important în analiza și folosirea acestor efecte. La maturitatea sa artistică el a reafirmat necesitatea compoziției și a construcției în pictură, și a fost mereu atent la structura de bază a picturilor sale. În felul acesta el anticipează atât fauvismul, cât și cubismul în arta franceză. La fel ca Renoir, progenitorii acestor stiluri s-au concentrat mai degrabă pe probleme de culoare, compoziție și profunzime decât pe schițe rapide ale momentelor individuale. Picturile sale compuse și vii au creat o punte vitală de la coloriști anteriori precum Raphael, Peter Paul Rubens, Jean-Antoine Watteau și Eugène Delacroix până la giganții secolului XX: Henri Matisse și Pablo Picasso”. (The ArtStory)

“Îmi plac tablourile care trezesc dorința de a trece prin ele dacă reprezintă peisaje, și de a le mângâia dacă reprezintă femei ”, spunea Renoir.

“*Renoir pictând în grădină”, este una dintre ultimele fotografii care îl înfăţişează pe artist, bătrân, cu pensulele legate de mâini pentru ca suferea de artrită reumatoidă*

Cea mai vie amintire ne vine de la fiul Jean: „În grădina mea din California, lângă ușa bucătăriei, se află un portocal. Mă uit la el și îi inspir aroma. Totul este în floare. Nu pot vedea un portocal înflorit fără să mă gândesc la Cagnes; iar gândul lui Cagnes îmi evocă imaginea tatălui meu. Acolo a petrecut cea mai bună parte a ultimilor săi ani: a murit acolo. În casa lui, în Collettes, parfumul portocalilor este întotdeauna același, iar bătrânii măslini nu s-au mișcat niciodată. Iarba mă apropie de el mai presus de orice. Este o iarbă săracă, dar înaltă și densă, cenușie, alcătuită din cele mai variate specii și amestecată cu cele mai frumoase flori sălbatice imaginabile. Este ceva uscat și luxuriant, gri și colorat, așa cum sunt lucrurile de multe ori în sudul Franței. Parfumul ei nu se ridică violent spre nările tale, ca iarba de pe lângă Aix-en-Provence; este mai fină, de neuitat. Dacă m-aș duce cu ochii legați la Collettes, mi-ar fi de ajuns să miros acel parfum pentru a recunoaște locul. Umbra măslinilor este adesea mov; este întotdeauna mobilă, luminoasă, plină de veselie și de viață. Ai impresia că Renoir este încă acolo și că dintr-o dată îl poți auzi fredonând în timp ce face pictează. El face parte din peisaj ”.

“Loja”, 1874. Tabloul înfățișează un cuplu elegant, așezat într-o lojă de teatru. Expusă în cadrul primei expoziții impresioniste, lucrarea a fost primită laudativ de către public. Teatrul, de la operă la spectacolele de variété, era important în viața parizienilor și ca o scenă socială unde puteai sa vezi și sa fii văzut. In “Loja”, Renoir surprinde această interacțiune a privirilor. Bărbatul (fratele său Edmond) urmărește restul spectatorilor prin binoclu în vreme ce femeia de lângă el se uită drept în ochii privitorului ca într-un joc al prezentului etern.

„Renoir a arătat o grijă și o tandrețe rafinate în a face ochii clari și fericiți ai unui copil, buzele roșii ale femeilor, armonia strălucitoare a florilor care, oricare ar fi acestea, se armonizează întotdeauna bine împreună. […] În ceea ce privește desenul (…) acesta dezvăluie o grație copilărească. Și Renoir descopera lumea cu sufletul unui copil, un copil spiritual. Este desenul unui maestru care a păstrat, prin amărăciunea vieții și angoasa artei, toată candoarea și vioiciunea impresiei de la douăzeci de ani”. Arsène Alexandre

Renoir a abordat deseori tema “Femeilor care citesc”,1874. Aici protagonistă este lumina care strălucește în părul roșiatic al modelului și pe paginile cărții, și se răspândește în afara cadrului în ochii și sufletul privitorului.
Artistul folosește o pensulație oarecum agresivă, gestuală, cu o vibrație puternică de linii, dungi și pete, frecate pe pânză, așezate cu pensula, cu spatula sau cu degetul, care construiește imaginea și creează această senzație de lumină orbitoare. Este impresionism la cote maxime dar si un avânt (de)constructiv care anticipează expresionismul gestual.

“Femeie tânără citind o revistă ilustrată”, 1880. Aceasta este sotia sa Aline Charigot, pe care a cunoscut-o cand ea avea 20 de ani, în 1879. Era mai tânăra decât el cu 18 ani și venise la Paris cu cinci ani înainte din satul ei, Essoyes, unde își petrecuse copilaria. Era croitoreasă și locuia in acelasi cartier cu Renoir, în Monmartre. S-au căsătorit în 1890 și au avut trei fii. Era o partenera ideală pentru pictor, dedicată, muncitoare, păstrând prospețimea ținuturilor natale. A pozat deseori pentru Renoir și a fost pentru el întruchiparea feminității, trăsăturile ei regăsindu-se într-un fel în chipurile feminine pe care le-a pictat. Jean Renoir povestea că August a picat-o pe deja pe Aline chiar înainte de a o cunoaște. Era “Eternul” lui femini. Ulei pe pânză. Muzeul de Artă, Rhode Island.

Gabrielle și Jean, 1895-96. Renoir avea un al saselea simt sa surprinda farmecul din scenele domestice. Aici o reprezintă pe verișoara soției sale împreună cu fiul său Jean, viitorul regizor de film. Aceste scene intimiste sunt pline de gingășie. Jean publică în 1962 cartea biografică “Renoir, tatăl meu”, unde vorbește despre influența enormă pe care pictorul a avut-o asupra carierei sale artistice și oferă multe informații inedite despre acesta. Ulei pe pânză, Musée de l’Orangerie, Paris

Pierre-Auguste Renoir s-a născut pe 25 februarie 1841 la Limoges, un oraș faimos pentru porțelanurile sale, pe care însă îl părăsește copil fiind, alături de părinții săi croitori, destul de nevoiași, care se mută la Paris în speranța unei vieți mai bune. Locuiesc pe strada Argenteuil, în apropierea Muzeului Luvru, unde începeau la acea data lucrările de reconfigurare urbanistică dorite de baronul Haussman. Totodată încep să se simtă în copilăria lui Renoir convulsiile sociale care duc la Revoluția din 1848. Totuși băiatul, “vioi, impresionabil, hipersensibil, cu o nervozitate mai mult feminină decât masculină”, nu va lua seama la umbrele vieții, el ocolește din instinct lucrurile neplăcute, este spontan, visător, are o inocență și o puritate de copil jucăuș, amator de duciuri. Deși de mic arată o înclinație spre desen, totuși el atrage mai întâi atenția celorlalți prin talentul muzical, și este încurajat să cânte de profesorul său, Charles Gounod, viitorul compozitor, la vremea aceea maestru de cor la Biserica Sfântul Roch.

*Leonard Renoir, tatăl artistului în 1869 și mama sa, în 1860*

Finanțele precare ale familiei îl fac însă să-și întrerupă lecțiile de muzică și să părăsească școala la vârsta de treisprezece ani pentru a face ucenicie la o fabrică de porțelan, Lévy Frères & Compagnie, pe Rue du Temple. Mâna sa fermă și talentul pentru efectul decorativ, îl fac pe patronul fabricii să îi aducă laude și chiar să le recomande părinților lui să îl înscrie la Școala de Belle-Arte. Când se adoptă mijloace mecanice pentru decorarea porțelanurilor, Renoir pictează eventaie și diverse obiecte de lux sau colorează steme pentru fratele său Henri, gravor heraldic. Ca să își completeze studiile de artă, din 1860 Renoir începe să viziteze frecvent Muzeul Luvru, pentru a studia opera maeștrilor francezi ai veacului al XVIII-lea: Jean-Antoine Watteau, Jean-Honore Fragonard și François Boucher și ale pictorului romantic Eugène Delacroix. Cu toți aceștia are afinități elective și criticul Herbert Read spunea că Renoir face parte dintr-o tradiție picturală care se trage direct din Rubens si Watteau.

“Studiu”, Nud, 1875, “Efect de lumina solara”, ulei pe pânză, 81 x 55 cm, Musée d’Orsay, Paris. Renoir se simțea cel mai bine în compania femeilor. Își ruga servitoarele să cânte și să glumească. Cu cât cântecul era mai prost și naiv, cu atât se simțea mai bine. Vorbăria unui bărbat îl obosea. Nu este surprinzător că Renoir este faimos pentru “nudurile” sale. Spre deosebire de impresioniști, captivați de peisaj și modul în care acesta este transformat de mișcarea luminii și a atmosferei, Renloir este interesat de figura umană.

În 1862, Renoir a început cursuri de artă în atelierul lui Charles Gleyre, un pictor academic născut în Elveția, alături de Claude Monet, Alfred Sisley și Frédéric Bazille care îi vor deveni prieteni apropiați. Impreună se vor aventura în pădurea Fontainebleau pentru a picta în aer liber. La Renoir însă, spre deosebire de Monet, axat pe peisaj, primează portretul în stilul mai tradițional al maeștrilor francezi ai rococoului pe care ii admira și, deși este sedus de demersul impresionist, nu urmărește cu obstinație transformările operate de lumină, umiditate, momentele zilei sau anotimpuri în percepția motivului. Totuși lui Renoir îi place să picteze la Fontainebleau unde prietenul său, pictorul Jules Le Coeur avea o casă în Bourron-Marlotte, o comună de la liziera pădurii. În 1865, Le Coeur i-a prezentat-o lui Renoir pe Lise Tréhot, o tanară de șaptesprezece ani, care i-a devenit iubita și modelul preferat vreme de câțiva ani. Ea apare în tabloul din 1867, reprezentand-o într-un stil clasic pe Diana, zeița vânătorii, sau în “Femeia cu umbrela”, lucrare primită favorabil la Salonul oficial din 1868. Naturalismul lor meticulos amintește de realismul lui Courbet, pe care îl admira.

“*Lise cu umbrela”, 1867. Ulei pe pânză, 184 × 115 cm. Muzeul Folkwang, Essen*

“Diana, zeița romană a vânătorii” din 1867 o are ca model pe iubita sa Lise Tréhot. Este „un nud frumos ca acuratețe, mult mai sănătos și mai realist decât – așa cum spunea Zola – nudurile răsfățate, pofticioase, pudrate cu făină de orez, ale pictorilor la modă din acea vreme”. Se cunoaște influența maeștrilor trecutului și a lui Courbet în special, într-o compoziție bine structurată, senzuală, care are în germen atuurile picturalității lui Renoir din perioada sa de maturitate.

În vara lui 1869, Renoir și Monet au petrecut două luni pictând la La Grenouillère, o stațiune pe Sena din afara Parisului, frecventata de clasa de mijloc, unde amândoi pictorii au încercat să surprindă prospețimea atmosferei, a apei și luminii cu o pensulație largă, neconvențională. Impreună vor dezvolta stilul impresionist.

Succesul de juriu și public de la început diminuează pe măsură ce Renoir devine mai curajos în plastica sa, Salonul Oficial ajungând să îi respingă regulat lucrările, ceea ce îl disperă. Acesta îi scria lui Durand-Ruel în 1880: “la Paris, abia dacă există cincisprezece colecționari capabili să aprecieze un pictor fără sprijinul Salonului. Și alți optzeci de mii care nu vor cumpăra nici o carte poștală dacă pictorul nu expune la Salon”. Pentru Renoir acesta era garanția succesului și el a continuat să se prezinte în zadar, până când a participat alături de ceilalți “paria” la Salonul refuzaților. Prima expoziție de grup impresionistă¹ a avut loc pe 15 aprilie 1874. Deși Renoir a vândut puține lucrări în cadrul expoziției, totuși aceasta l-a adus în atenția colecționarului Victor Chocquet, căruia îi face portretul și care va deveni patronul sau în această perioadă.

Creațiile sale transmit bucurie și voință de a trăi și, chiar și Marcel Proust, a trebuit să se plece în fața geniului lui Renoir: „Pictorul, artistul original, procedează ca oftalmologii. Când tratamentul s-a încheiat, medicul spune: – Acum privește! Și atunci lumea (care a fost creată nu numai o dată, ci de fiecare dată când a venit un artist original) ni se pare complet diferită de cea de dinainte, dar perfect clară, iar femeile care merg pe stradă sunt diferite de cele de dinainte, pentru că acum sunt toate ca la Renoir. “

*Femeie cu umbrelă în grădină, 1875. Muzeul Thyssen-Bormenisa, Madrid.*

*“Femeie la pian”, 1876, Art Institute of Chicago*

Le moulin de la Galette, 1876, 90x120cm, ulei pe pânză. Această panză mai mare ca dimensiuni decat erau în general tablourile impresionistilor este o capodopera prin modul în care artistul surprinde atmosfera în acest loc apreciat de parizieni. Se poate spune că reprezintă climaxul pe care îl atinge Renoir în cadrul mișcării, atent la voiciunea cuplurilor, la modul în care zonele de umbră și de lumină, vegetația, modelele rochiilor feminine, lămpile, mobilierul structureaza ansamblul. Impresie și construcție cele două poluri ale artei lui Renoir.

La sfarșitul anilor ’70, Renoir începe să se disocieze de Impresioniști, care i se părea că devin treptat victimele propriei maniere. Faptul că i se cumpară lucrările îi asigură o bunăstare materială și chiar călătorii peste hotare, în Italia, unde vizitează meticulos muzee, interesat de arta Renașterii.

O lucrare impresionistă, într-un oraș al impresiilor fugare. În Renaștere deja, venețienii au folosit o pensulație liberă, bazaîndu-se pe culoare și nu pe desen pentru creearea volumelor în spatiu. În 1881, Renoir merge în Italia unde găsește stimuli importanți pentru pictura lui. “Petrecerea canotierilor” din 1881, pictat înainte de călătorie arată interesul lui pentru compoziții mai închegate.

Lucrarea “Umbrelele” din 1881, se situează la mijlocul perioadei impresioniste a lui Renoir, de derută în care afirma că nu mai “știe nici să țină pensula în mană”. De fapt suprinderea iluziei percepției la modul impresionist nu îl mai satisfăcea. El tânjea spre construcție, structură, forme ingresiene, acele forme clasice văzute în Muzeele Italiei. Contururile devin mai curate. Tabloul se imparte in două, partea din stanga este mai construita in stanga mai impresionistă. Se citește și influența lui Cézanne. Dorința lui Renoir de a evolua, de a înțelege mai bine pictura. Chiar modelele rochiilor (artistul era mereu atent la modă) arată intervalul de cinci ani cât a lăsat tabloul “să dospească”, până l-a terminat, în 1886.

Marele scăldătoare(1884-1887) mărturisesc noul gust clasic al lui Renoir, amintind de Rubens și Ingres. Pictorul a trudit trei ani la acest tablou cu compoziția sa monumentală și Fericirea culorilor calde. Ulei pe pânză – Philadelphia Museum of Art

.

Portretul lui Ambroise Vollard din 1908 arată că în pofida sănătății precare, Renoir ajusese la un apogeu al înțelegerii plastice, atât ca portretist cât și pentru culoare, aplicată impresionist dar cu interes pentru compoziția unitară.

La începutul secolului XX, sănătatea lui se deteriorează treptat. Are artrită si reumatism deformant. Pictează cu mainile bandajate. Cumpără o casă în Cagnes-sur-Mer, în sudul Franței, unde clima uscată și blândă îi face bine. Îndemnat de negustorul de artă Vollard, Renoir se apucă de sculptură. Lucrează în lut să este ajutat de un artist catalan Richard Guino. Chiar si pictura lui devine din 1913 mai sculpturală.

În iarna anului 1919, Renoir a suferit un atac de cord la casa sa din Cagnes-sur-Mer. La scurt timp, s-a stins din viață la 3 decembrie 1919.

Note:

„Într-o dimineață, unul dintre noi a rămas fără negru și a fost nașterea impresionismului”, povestea Renoir. Negrul ca atare nu există în natură. Umbrele sunt colorate. aerul e albastru din jurul obiectelor cum ne învață Cezanne. De fapt înaintea lui Leonardo spunea dacă vrei să reprezinți departarile le faci din ce in ce mai albastre. Impresioniștii nu copiaza natura ci vor sa surpinda impresia perceptiei, modul în care ochiul vede un amestec de tonuri care se îmbină in vederea privitorului. Culorile complementare juxtapuse în zone mari se intensifică reciproc, iar în cantități mici, se contopesc, reducându-se la un ton neutru.

Leave a Comment Cancel Reply