Romanticul William Turner este un virtuos al sublimului

Fascinaţia pe care opera lui Joseph Mallord William Turner a exercitat-o asupra contemporanilor săi nu este deloc întâmplătoare. La cumpăna veacurilor XVIII și XIX, când pictorul împlinea 25 de ani şi era deja un consacrat al artelor, Europa își revenea după cutremurul social al revoluţiei franceze şi încerca să facă faţă cuceririlor napoleoniene, regele Angliei George al III-lea pierduse războiul american de Independenţă şi rococoul cedase în faţa noului stil clasic, în veme ce în literatură se simţeau efluviile sublimului şi ale pasiunii romantice.

Peisajele turneriene sunt apoteoza unei descătuşări de energie, cu accente cosmice, solare, nemaiîntâlnite până la el. Pentru Turner natura este o răbufnire de forţe ce nu se măsoară cu realitatea decât pentru a o exalta, pentru a o surprinde nu în detaliul ci în esenţa ei. Chiar viaţa lui Turner este într-un fel ieşită din comun, este interiorizată, ciudată, dedicată cu desăvârşire artei, căzând uneori pradă exceselor, chiar dacă aceasta înseamnă în plan artistic exagerarea efectelor şi la nivel personal jinduirea gloriei şi renegarea ei atunci când nu dorea să fie cunoscut domicilul său secret din Chelsea unde a murit singur la 19 decembrie 1851.

Un alt romantic, Delacroix scria despre el atunci când l-a cunoscut în 1829: “Turner are aerul unui fermier englez, îmbrăcat într-o haină neagră destul de grosolană, cu ghete mari şi aerul dur şi rece”. Mai târziu, pictorul francez va remarca: “Lawrence, Turner, Reynolds, şi în general toţi marii artişti englezi au darul exagerării, mai ales în ceea ce priveşte efectele, ceea ce îi împiedecă să se situeze printre marii maeştri”. Şi totuşi, în pofida efectelor şi dragostei sale pentru senzaţional, Turner are spiritul şi acea doză de nebunie a marilor personalităţi.

“Fără caracter sau interes” îl caracteriza o doamnă pe tânărul Turner la începutul secolului, şi în singurul său autoportret făcut cam în aceeaşi perioadă William are o privire hotărâtă şi o înfăţişare statuară, deşi era scund de înălţime. În tablourile sale există puţine personaje, spectatori pasivi ai unei naturi biruitoare şi somptuoase care domină umanul. Dar excelenţa sa ca peisagist se descoperă privindu-i tablourile lăsate moştenire Angliei şi aflate astăzi în colecţia galeriei “Tate” din Londra, urmărindu-i evoluţia de la primele lucrări realizate la 13 ani, pe care le agăţa de geamul frizeriei tatălui său, până la capodoperele din anii ’30 ai secolului al XIX-lea, când se lega uneori de catargele navelor pentru a surprinde pe viu măreţia furtunilor, când lumina şi întunericul se împletesc într-o dramă cosmică.

Joseph Mallord William Turner s-a născut la Londra pe 23 aprilie 1775. Tatăl său era frizer şi mama i-a murit nebună pe când el era foarte tânăr. Deşi nu a primit prea multă învăţătură de la tatăl său, William Turner şi-a arătat talentul de mic şi cariera sa a fost fulgerătoare pe drumul succesului. La 15 ani expunea deja la Academia Regală iar la 18 îşi avea propriul atelier, pentru ca la 20 să fie atât de bine cotat încât negustorii de gravuri îşi disputau desenele sale pentru a le reproduce. În 1802, la 27 de ani el devine membru al Academiei Regale şi faima sa este incontestabilă. În primii douăzeci de ani ai secolului pictează foarte mult pentru a-şi egala şi depăşi toţi rivalii englezi dar şi pe cei aparţinând Şcolii Olandeze, cum ar fi Van de Velde.

Natura a inspirat întotdeauna sufletului britanic un interes deosebit, o iubire romantică, care însă a fost evocată în arta peisajului de abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Până atunci natura britanică era înfăţişată descriptiv ca fundal pentru portrete sau compoziţii. Schimbarea survenită prin 1720 se datorează mai ales călătoriilor pe care artiştii începeau să le facă în Italia, la Roma, unde descopereau Marea Tradiţie Clasică.

Drumurile europene îi ajutau să cunoască operele marilor peisagişti francezi, italieni sau olandezi: Nicolas Poussin, Claude Lorrain, Salvator Rosa, Cuyp, Hobbema, Koninck, Ruysdael. Sub influenţa acestora, pictorii englezi au început dea o tuşă de “sentiment” stampelor şi gravurilor cu ajutorul laviurilor, ceea ce a dus la atât de englezeasca acuarelă. Cu toate acestea “pentru cumpărătorul englez reprezentarea naturii nu putea să constituie prin ea însăşi un ideal suficient de elevat. Se aştepta de la pictori să modifice şi să corijeze natura în aşa fel încât să exprime o succesiune de sentimente nobile, sublime şi tragice, să facă apel la raţiunea omului şi prin asta să contribuie la ameliorarea rasei umane, lucru care i-a îndepărtat pe peisagiştii englezi de propria ţară” (Douglas Cooper).

Pe la mijlocul secolului însă, pictori ca Richard Wilson şi Thomas Gainsborough, influenţaţi de arta italiană a peisajului şi mai ales de Canaletto care vizitase Anglia în 1746, reuşesc să scoată accente nebănuite cadrelor naturale englezeşti ce le împodobesc compoziţiile unde sensul poetic şi sentimentul prevalează într-o atmosferă elegantă şi bine controlată plastic.

“La Turner fuzionează într-o sinteză nouă şi adesea deconcertantă toate tendinţele complexe care constituiau pictura peisajului la vremea sa” spun criticii, care-i recunosc o voinţă puternică şi o abilitate deosebită în reprezentarea fenomenelor atmosferice. William Turner, “marele geniu al epocii sale” cum era numit, a fost un singuratic, ce-a locuit vreme de 30 de ani alături de tatăl său, dar nu permitea nimănui să-l privească atunci când picta, şi evita întâlnirile cu confraţii sau cu alţi academicieni, şi se recomanda vecinilor Mr. Booth, “fost marinar”. Era un fanatic al naturii ce refuza să-şi vândă lucrările din ce în ce mai solicitate, iar atunci când o făcea era supărat zile întregi.

Turner a călătorit foarte mult în a doua parte a vieţii. În Franţa şi Elveţia încă din 1802, apoi în Belgia şi Germania, Olanda. În 1819 pleacă în Italia unde este deosebit de impresionat de laguna veneţiană, unde revine în 1828 şi 1834, iar în 1840 călătoreşte din nou în Elveţia.

Acest romantic la graniţa clasicismului, a dezvoltat arta acuarelei până la subtilităţi de tuşă neobişnuite şi pictura lui are calităţile modernităţii. În ultima sa perioadă de creaţie obiectele par să se dizolve în lumina intensă de pe pânză. Ceea ce îl apropie chiar de taşism şi de arta abstractă. Avea gustul sublimului în interpretarea naturii, şi peisajele sale au deseori teme literare şi mitologice: Distrugerea Sodomei, Hannibal traversând Alpii, Pelerinajul lui Childe Harold, Ulise bătându-şi joc de Polifem, Boccacio spunând “Povestea coliviei”, Declinul Imperiului cartaginez, etc. În cataloagele expoziţiilor sale, Turner punea lângă titlu câte un citat potrivit din autori antici sau moderni, ori scria el însuşi câteva rânduri, declarând că aparţin unui poem inedit numit “Rătăcirile speranţei”. Pictura acestui “virtuos al sublimului” nu se poate însă defini drept istorică şi există în ea un sens al eşecului umanului în faţa forţelor naturii, un eroism tragic, o măreţie plastică ce-l invadează pe privitor cu tonurile sale predominante de oranj, cu transparenţa sa.

Natura este spirituală la Turner, şi este unitară. Acest mare acuarelist le-a deschis privirile impresioniştilor spre frumuseţea vie a universului. Într-o lucrare din 1839, Temerarul, o bătrână navă se îăndreaptă pe ultimul său drum, sfidând valurile într-un crepuscul impresionant unde “soarele pare Dumnezeu”, aşa cum era de altfel astrul ceresc pentru pictor. În altă parte, tot pe mare, căpitanul Vasului de sclavi, îi aruncă pe negri în mare pentru a putea încasa răscumpărarea, în alte părţi romantismul său are accente simfonice, chiar şi când aduce în prim plan clădiri sau interioare cu personaje. Dar la el nimic nu este convenţional, şi realul pare uneori înghiţit de ireal, de fantezia ce răscoleşte tonurile de aur şi fum pentru a le da o vibraţie etern surprinzând totodată fugitivul unei clipe.