Figueras este un orășel situat în Alt Empordà, aproape de Costa Brava, la peste 100 km de Barcelona și la vreo 30 km depărtare de portul pescăresc Cadaques. Zonă de deal, ulițe abrupte, case albe, lumină transparentă, albastră. Aici s-a născut pe 11 mai 1904, într-o casă de pe strada Monturiol, la numărul 6, pictorul Salvador Dalí. Cel mai năzdrăvan și năzbâtios dintre suprarealiști, catalanul a ilustrat nu numai cu opera dar și cu viața sa esența acestui curent. El a impus în lumea artei o viziune proprie asupra realității ce valorifică informațiile subconștientului individual și colectiv, iraționalul, exoticul, maniile depresive, obsesiile eului.
Părinții i-au pus numele de Salvador, după cel al tatălui său, notar, dar și pentru că el venea să îl înlocuiască în inima lor pe primul născut, mort în fragedă pruncie. Obsesia fratelui său, a geamănului/gemenilor avea să-l urmărească mereu pe Dalí, și peste ani, în casa sa de la Port Lligat, lângă Cadaques, va dedica un salon simbolismului gemenilor divini. Totuși de multe ori, se va revolta contra identificărilor cu Celălalt, deși toată viața își va căuta dublul în sens platonician, acea jumătate pierdută și regăsită în persoana Galei, soția poetului suprarealist Paul Eluard. Îndrăgostit la nebunie, Dalí se va însura în 1929 cu această rusoaică autoritară dar fascinantă și în același timp înțelegătoare față de toate toanele lui de artist. O consoartă mai în vârstă decât el cu zece ani, care îi va umple viața și opera cu chipul și personalitatea sa. De altfel, o mare parte din iconografia daliniană o reprezintă, alături de scene cu rapel în copilăria sau adolescența pictorului. Peisajul zonei natale apare astfel obsesiv în multe lucrări, dar supradimensionat, ecstatic, într-o viziune megalomană a spațiului și a timpului.
Dalí a frecventat Academia de Arte Frumoase din Madrid în 1921 până a fost dat afară în 1926, pentru insubordonare. Acolo el a luat contact cu neoimpresionismul, futurismul precum și cu formalismul sau romantismul unui Jean François Millet, Arnold Böcklin, ori cu meticulozitatea narativă a lui Ernest Meissonier. Dintre pictorii trecutului îl prefera pe Vermeer. De la toți acești artiști, Dali învață o desăvârșită tehnică a pensulației și a trompe l’oeil-ului , creând cu mijloacele realului lumi cosmice marcate de o viziune a sa profund personală, frenetică, temperamentală, grandilocventă.
Dalí se consideră un vizionar cu apetență cosmică, un senzual exhibiționist, un Pantagruel mitic al penelului. Încă de mic fusese torturat de visuri erotice, pe care începe să și le explice în 1920, din perspectiva lui Freud și a psihanalizei. Acesta îl întâlnește pe Dalí în 1938. Și comentează: “Ceea ce ma interesează la arta dumneavoastră nu este inconștientul ci conștientul”. Tot el îl va califica cu altă ocazie drept un fanatic extremist.
Dalí, încă de la începutul activității sale artistice a urmărit sistematizarea plastică a halucinațiilor paranoiei, concretizarea iraționalului. El dorea să picteze cu migală, cum însuși se exprima, fotografii ale visului, să creeze de fapt o suprarealitate a visului. Altfel spus, o realitate vizionară reprodusă plastic cu extremă obiectivitate, cu lux de amănunte, de detalii, într-o tehnică miniaturală. Pentru a ilustra noua lume, se folosea de elemente onirice, reminiscențe ale subconștientului, fantezii delirante, halucinatorii, imaginative, distorsiuni patologice și psihologice.
În cartea sa “Femeia vizibilă”, Dalí scria că se apropie momentul când, printr-o activitate susținută și paranoică a minții, ca și printr-un automatism al corpului pasiv, va fi posibil să se sistematizeze confuzia și să se pătrundă/treacă într-o nouă realitate.
Dalí își începea tabloul cu prima imagine care îi venea în minte și continua printr-un lanț de asociații și analogii, multiplicând deseori o imagistică megalomană și violentă, pătrunsă de simbolistica sângelui, a decrepitudinii, a fricii de timp, însoțită de mania persecuției, cu implicații erotice sau în sensul unei bulimii feroce, frenetice, obsesivă.
“Opera mea, spunea Dali, este doar o parte din ceea ce am înfăptuit, scris sau gândit. Pictura mea este doar o zonă a cosmogoniei mele”.
Tot el afirma că se consideră aidoma misticilor spanioli, un hiperrealist, plecând de la concret pentru a reveni la acesta. De altfel, iconografia religioasă, motivul și simbolul crucii e omniprezent în opera sa.
Dalí e mereu măcinat de dorința de a cunoaște ce se află dincolo de concret, chiar dincolo de moarte. “Port în mine fabuloasa sa prezență”, mărturisea pictorul, adăugând, “o port mai ales în timpul mesei”.
Obiectivitatea meticuloasă cu care el redă un spațiu straniu, infinit, parareal, amintește de vorbele lui Leonardo da Vinci despre posibilitatea de a da unui animal fantastic aura realității, atunci când orice parte a acestuia corespunde unui fragment de corp real, făcându-l să arate viu, credibil, înspăimântător. Dalí, cu elementele realului imaginează o lume pe care o oferă de-a gata privitorului invitându-l să-l urmeze, ca un Virgiliu sigur pe sine și pe topografia materială și spirituală a locului imaginar. Nu-i de mirare așadar interesul său constant pentru ilustrarea “Divinei Comedii” de Dante.
Teatrul-muzeu imaginat de Dalí pentru a constitui casa sa memorială, într-o clădire ce aparținuse de fapt municipalității din Figueras, este amplasat într-o piață străjuită de statuia artistului. Cladirea cu mai multe nivele este încoronată de o cupolă construită de Perez Pińero și primește zilnic zeci de vizitatori, atrași de numele artistului faimos pretutindeni.
Muzeul este o adevărată ispitire, un ospăț alegoric, o scenografie elucubrată după planurile maestrului, de fapt un spectacol al celui ce a fost el însuși un spectacol.
Dalí regizează am putea spune însăși reacția contradictorie a celor ce intră în acest sanctuar laic, ludic, scenografic, pe alocuri tip Luna Park închinat dragostei și eternului feminin sau poate “toreadorului halucinogen” adică lui însuși. O scenografie a tentației, senzuală, parodică, simbolică.
În Muzeul de artă contemporană din Amsterdam exista o cameră goală pardosită cu un covor verde mat, pe care era scris aproape indescifrabil “materia din care sunt făcute visurile”. Pașii celor ce treceau pe acolo în drumul către celelalte săli ale Muzeului, parcurgeau de fapt opera unei artiste olandeze. Visurile pot fi totul sau nimic, sunt pași, sunt urmele realității într-un context colofibric, deci viu, organic al raporturilor dintre noi, ceilalți, și univers. La Dalí, camerele muzeului-teatru sunt încărcate de elemente, dar aceasta nu le răpește nimic din mister. Există acea dezordine ordonată ce-i stă în fire, iar veleitățile sale de saltimbanc și iluzionist au scos mereu ceva neașteptat din sertarele minții și ale sufletului, o găselniță cu tâlc ce te întâmpină la tot pasul.
În muzeu, camerele pot fi considerate rapeluri, tot atâtea sertare cu simboluri ca în figurile sale, unde apar des personaje cu trupul alcătuit din sertare, zone ale subconștientului ori ale avatarurilor creației.
În curtea interioară, o mașină poartă o întreagă alegorie ce culminează în partea de sus cu o femeie înlănțuită. Este “taxiul în care veșnic plouă”, reminiscență a taxiului fosilă de care uneori vorbește pictorul. Fântâna interioară amintește de simbolistica apei vii sau moarte, din basme, dar și de un fel de lichid ambiotic al unei stări de eternă gestație. Cât despre femeia din înalt, ea poate fi foarte bine una din prințesele antichității sacrificată unui monstru marin, dar în același timp, tentația devorantă și ținută în frâu, ori sacrificiul pe altarul artei. Festina Lente: mașina conduce totul ancorată într-un real ce-i dă acea aură a mișcării în imobilitatea uneori specifică visului.
Spuneam că poate fi lumea unui basm modern, un basm feroce, un basm al experienței ca tigrul (ce amintește de poemul cu același nume al lui Williams Blake) ce apare în atâtea dintre tablourile lui Dali, născându-se din matricea unei rodii. Se pătrunde apoi ca prin gura unei balene într-un alt spațiu, suntem Iov sau Buratino. O serie de racursiuri optice introduc vizitatorul într-un Orizont infinit dominat de niște picioare uriașe. Suntem striviți simbolic de pasul maestrului ori poate al timpului sau al destinului, și se începe o călătorie inversă spre tinerețea artistului.
În multe tablouri apare un copil fragil îmbrăcat în costum de marinar ce privește inocent în zarea unui peisaj oniric încărcat de premoniții, plin de lumina realiștilor romantici, ca într-un fel de fotografie a visului. Copilul e Dalí, el, fiul notarului din Cadaques, ce s-a reîntors în acest sat de pescari după sejurul în America din anii 1940, regăsind acolo calmul dramatic al întinderilor marine sub cerul strălucitor al sudului.
Casa poate fi asemuită unui organism. Experiența digestiei este asociată de el uneori structurii mentale. În concepția lui Dalí, casa are o oralitate devorantă. La Cadaques el vroia să construiască o vilă comestibilă, cu zidurile de pâine și scaunele de ciocolată. Cultura e o digestie a minții pentru Dalí, așa cum incursiunea lui în real se face pe treptele visului.
În multe din tablourile sale, mai ales în cele de influență vermeeriană, apare “Angelus” al lui Jean Francois Millet: un fetiș sexual pentru Dalí, într-o juxtapunere de obiecte familiare și fantasmagorice. Și în muzeul Dalí este prezent “Angelus”, el apare în portrete ale Galei, pictate cu o lumină specifică pictorului din Delft, cu pensulație meticuloasă, un realism precis, cu personajul feminin amplasat în fața unei oglinzi sau a unei ferestre, ori perete unde atârnă un tablou cunoscut din istoria artei.
Gala este o prezență obsedantă în muzeul Dalí, așa cum a fost și în viața artistului ce a regăsit în soția sa jumătatea pierdută în sens platonician, alteregoul său feminin.
Un loc privilegiat în Muzeul Dalí îl are camera Mae West, ce mărturisește atracția sa față de cinematograf și personificările unui ideal erotic. Această cameră implică o întreagă recuzită teatrală și publicul devine spectatorul transformării ei într-un veritabil portret al actriței arunci când privești dintr-un anumit unghi situat la înălțimea unei scări. Ochii sunt două tablouri, nările un șemineu, buzele un recamier – blonda Mae West devine decor și totul este congruent cu stilul analitic al lui Dalí, chiar cu portretele sale feminine ce transpar halucinant ca într-un sistem de suprapuneri și interferențe în unele tablouri (“Femeie si fructieră” ). Dalí urmărește însă clasicismul formelor în sensul rafaelian, iar opera sa este adâncă în mister și conotații.
Uneori viziunea sa onirică, cu dedublaje, decupări, amplasări, transmutări de forme este asemănătoare videoclipurilor muzicale de astăzi sau filmelor despre Zone la limita imposibilului. Atracția sa pentru film este însă bine cunoscută. Dalí a colaborat la filmele: “Câinele andaluz” și “Vârsta de aur” ale lui Buñuel la sfârșitul anilor ’20, iar ulterior a contribuit la realizarea decorului scenei de vis din Spellbound (“Fascinație” ) filmul lui Hitchcock.
Salvador Dalí, cu toate extravaganțele sale, cu trecerile sale uneori bruște de la teluric la oniric și la mistic este un pictor care fascinează.
Muzeul Dalí, inaugurat pe 28 Septembrie 1974 în orașul său natal, Figueras, este o reușită introducere în opera artistului, cu elucubrațiile sale vizuale, cu armătura de simboluri și incantația sa plastică, constituind un punct de referință atât pentru arta lui cât și pentru modul de alcătuire al unui muzeu care în conținut și ca recipient formează o unitate indestructibilă și mereu surprinzătoare cu personalitatea artistului pe care îl expune.
Salvador Dalí este înmormântat în cripta muzeului, care îi este astfel Panteon și Teatru al Nemuririi.
- Lectură suplimentară: