Botticelli și aspirația către frumusețea divină

În 1494, un călugăr dominican fanatic, Savonarola, câştiga o mare popularitate la Florenţa cu predicile sale aprinse împotriva corupţiei si destrăbălării, dorind să cureţe oraşul de putregaiul moravurilor atinse de cultul păgânismului.

În Piaţa Signoriei, pe “rugurile vanităţii” aprinse de susţinătorii săi, “piangoni”, plângăcioşii, erau aruncate obiecte de lux și tablouri ale maeştrilor Renaşterii. Erau “pedepsite” astfel pentru goliciunea trupului reprezentată în ele ca o întoarcere la vederile antichităţii, în încercarea neoplatonică de conciliere a ideilor pâgâne cu credinţa creştină.

În biserici, femeile se rugau separate de bărbaţi de o perdea. Flăcări pârjoleau pânzele pictate de artişti renumiți și cărţi scrise la curtea neoplatonică a lui Lorenzo de Medici. Marea familie de bancheri fusese alungată din oraş şi peste tot domnea confuzia.

Între cei care îşi sacrifică tablourile, cuprins de un val de misticism, se află Alessandro di Mariano Filipepi zis Botticelli adică „Butoiaşul”, nume pe care îl moştenise se pare de la un frate sau unchi cam obez, cămătar. Artist de curte al Medicilor, fusese prieten cu Giuliano, ce murise într-un atentat, și o pictase în nenumărate rânduri pe iubita acestuia Simonetta Vespuci dând nemurire trupului ei şi el prea devreme reîntors în ţărână. Trecuseră de atunci aproape 20 de ani, și Botticelli îl asculta vrăjit pe dominican. Ciulind urechile la vituperarea hedoniștilor, a neoplatonicilor, a ecumenicilor, a celor care cautau panteismul în natură și frumusețea în trup, Botticelli își schimbă optica, devenind mai rigid în tablourile sale.

• 

• 

Și totuși, nu trecuseră decât 8 ani din 1486, când pictase primul nud feminin din istoria modernă a picturii, dupa hieratismul bizantin și influența acestuia asupra artei occidentale a Evului Mediu. “Nașterea Afroditei/Venus” este un tablou în care grația, frumusețea sunt atât de pregnante vizual, încât privitorul se simte la fel de imponderabil ca și personajele ce nu par pictate de mâna omului ci a îngerilor.

De la apariţia sculpturii lui Donatello reprezentându-l pe David gol, primul nud masculin, trecuseră în schimb 56 de ani. Tabuurile creștine față de sexul frumos erau mai greu de surmontat. Curtean în anturajul Medicilor, Botticelli era la curent cu eforturile neoplatonicienilor de conciliere a religiei creştine cu filosofia antică sau ideile păgâne cu teologia medievală.

Noul ecumenism promovat de Medici, de unificare a Bisericii Occidentului cu Biserica Orientului, aducea o nouă abordare plastică potrivită unui umanism mai larg care căuta să  concilieze ideile creştine cu cele clasice. Totodată somptuozitatea şi sofisticarea petrecerilor organizate de conducătorii Florenţei întreceau orice închipuire.  La ele erau prezenţi filosofi neoplatonicieni ca Poliziano sau  teologul Marsilio Ficino, a cărui gândire pornea de la misticismul lui Plotin. Acesta credea că viaţa în univers în general şi cea a omului erau legate de Dumnezeu printr-un curent spiritual continuu ascendent şi descendent astfel încât toate revelaţiile Bibliei, ale lui Platon sau miturile antice să formeze un tot. Dragostea, beatitudinea şi frumuseţea erau tot una. Se putea invoca „Venus celestă” ca sursă a Iubirii divine, în locul Fecioarei Maria. 

Miturile clasice erau reinterpretate în analogie cu alegoriile preceptelor creştine. În această lumină Naşterea Afroditei se poate privi ca un tablou religios, apropiat de iconografia Botezului Mântuitorului. Zeiţa stă cu graţie infinită, imponderabilă, fragilă ca un dar al cerurilor, pe scoica atât de sacră (emblema a pelerinajului la Santiago de Compostela), atât de erotică, așezată pe o mare înfiorată de miracol, sub răsuflarea Zefirului şi a nimfei Cloris în vreme ce Flora-Primăvara se grăbeşte să o acopere cu somptuoasă mantie de aur şi roze. “Naşterea lui Venus” evocă speranţa într-o renaştere devenind o metaforă a epocii, este o alegorie despre dragoste, păgână şi creştină deopotrivă¹.

Sandro Botticelli are darul povestirii. Este un bărbat sensibil, un neliniştit, oarecum nesigur, ezitant, slăbiciunile inimii sale romantice nu sunt ţinute în frâul unei raţiuni prea riguroase. Este influenţabil, dedat la melancolie, deşi în tinereţe cel mai ades îşi arăta dispoziţia prietenoasă şi veselă. Este aplecat spre misticism şi uneori devine morbid. Sau poate fi “glumeț”, ca atunci când supărat pe un vecin zgomotos care îi spusese ca la el în casă poate face ce vrea, artistul a pus un bolovan pe acoperișul propriu, gata să cadă peste casa celuilalt, răspunzând și el ca poate face ce vrea.

Alessandro s-a născut la Florenţa în 1445, fiul unui tăbăcar care își schimbă profesia în cea de giuvaergiu. Sandro practică și el acest meșteșug în atelierul tatălui și fratelui Antonio, unde de altfel ia contact prima oară cu arta la 15 ani. Locuiau în cartierul Ognissanti, unde a rămas toată viața, și unde își amenajează primul atelier de pictură în anii 1470. Avea ca vecini mai multe familii bogate, printre care pe Ruscellai, cel care îi comandase marelui arhitect Leon Battista Alberti un palat devenit emblematic pentru Renașterea italiană.

Treptat Botticelli devine un apropiat al familiei conducătoare din Florența: Medicii. La curtea lor a asistat la reuniunile Academiei, s-a familiarizat cu principiile neoplatonismului. Devine tot mai cunoscut și în 1481 este chemat la Roma să picteze fresce în Capela Sixtină.

Se află permanent în căutarea unei frumuseţi ideale pe care însă o vede atinsă de melancolie, anticipând gustul Pre-Raphaelțiilor şi simboliştilor care-l vor redescoperi de altfel după mai multe veacuri ce aşternuseră uitarea peste numele şi creaţia lui. Unii chiar i-o contestau. Prea semăna, spuneau, linia sa cu cea a lui Filippo Lippi, senzualul călugăr ce-i fusese profesor. Nu degeaba, acesta pe patul de moarte îi ceruse să-l școlească pe fiul sau, Filippino. Sau poate celălalt dascăl Pollaiolo îl influenţase cu culorile vibrante şi plăcerea detaliului. Ori poate ucenicia ca giuvaregiu îi insuflase rigoarea delicată a formelor, cizelarea unei lumi compusă cu graţie infinitului.

Este contemporan cu marii artişti ai Renaşterii italiene. Şi el foloseşte perspectiva dar fără acel interes inovator pe care îl arată Leonardo doar cu şapte ani mai tânăr. Da Vinci îl va critica şi pentru indiferenţa faţă de peisaj. Acesta nu este menit să însoţească trăirile personajelor, ci constituie de cele mai multe ori un fundal abia schiţat, dar poetic.

Botticelli este atent la redarea minuţioasă a expresiei, a sentimentelor chiar dacă trăsăturile personajelor se repetă, fie masculine, fie feminine pe parcursul operei sale. El se îngrijeşte de marcarea contururilor şi mai puţin de redarea strict anatomică a corpurilor, acestea prezintă alungiri şi uşoare deformări faţă de real, ceva îl ţine legat încă de evul mediu, de mişcarea graţioasă şi linia melodioasă a unui Ghiberti sau Fra Angelico. Figurile sale au un hieratism ce debordează însă de senzualitate. Gingăşia şi farmecul celor două capodopere care l-au făcut faimos peste timp: Primăvara şi Naşterea Afroditei sunt inegalabile. Figurative, tablourile sale au o încărcătură spirituală care le dă o aură abstractă.

În tabloul “Venus si Marte”, zeiţa dragostei, alertă, îl priveşte pe zeul războiului adormit. Şi aici se uneşte filosofia antică şi cea creştină: Iubirea este în primul rând o forţă spirituală, care învinge ororile războiului şi ale violenţei. Interesul lui Botticelli pentru zugrăvirea sufletului îşi are originea tot în credinţa neoplatonică potrivit căreia „Esenţa omului este sufletul şi acesta e nemuritor”. Criticul englez John Ruskin se extazia în faţa felului cum maestrul florentin putea picta o Sfântă Fecioară şi o Afrodită în acelaşi fel, umplându-le privirea languroasă de preaplinul sentimentelor şi conturându-le trupul cu graţie androgină.

El pune accent pe portetul psihologic. Treptat se diminuează interesul pentru spaţiu şi corp şi creşte atenţia la linia din ce în ce mai sensibilă, ca în ilustraţiile la Dante, şi tot mai expresivă. În ultima perioadă de creație, el sporește dramatismul prin contrastul culorilor vii şi atitudini teatrale ce prefigurează manierismul și peste timp Pre-Raphaeliții.

Picturile lui Botticelli ţi se strecoară în suflet cu o vrajă inefabilă ambiguă, o graţie imponderabilă, ca şi cum personajele ar pluti, conduse de o muzică pe care doar ele o aud, părând imateriale chiar atunci cand sunt ancorate în realitatea unor puncte de fugă, unor compozitii bine construite cu o arhitectonică bine definita.

Există la el un erotism mistic, o ardoare păgână asociată unui spirit creştin. Este inconfundabil şi totuşi uneori îţi scapă, pictura lui are o ambiguitate greu de descris. Linia uneori maladivă prefigurează un mal du siècle, are o notă de artificial, compozițiile sale sunt teatrale, ca puneri în scenă ale unor filosofii. Au o fericire în tristeţe, o aspiraţie spre armonie intelectuală. Cultura sa este mai mult literară decât plastică. Stilul său este inconfundabil: elegant, persuasiv, melancolic, plin de expresie. Iar femeia cu graţie maladivă și privire languroasă care apare în tablourile sale a  lăsat moştenire trăsăturile ei unui etern feminin care tulbură şi acum, peste veacuri.

În ultimul deceniu de viaţă devine tot mai bigot şi în 1510 moare la 65 de ani singur şi infirm. Este uitat vreme de 300 de ani.

• 

• 

• 

1. Tematica mitologică a operelor de artă ale Quattrocentoului au creat precedente pentru artiștii care i-au urmat, personajele mitice fiind alegorii despre dragoste, virtute, valori morale, reprezentând ideile platonice, ca versiuni elevate și perfecte ale realității cotidiene. Temele profane exprimau ideile umaniștilor ce înfloriseră la curtea Medicilor.