Sfânta Tereza, marea mistică spaniolă care descrie “Castelul Interior”

Sfânta Tereza de Avila y Jesus este o figură enigmatică, neliniștitoare. Această mistică spaniolă din secolul al XVI-lea a reformat ordinul carmelitelor și alături de San Ignacio de Loyola a fost exponenta contrareformei, întărind cu scrierile ei profunde, exaltate, inteligente, poziția catolicismului în peninsula iberică.

Ea este venerată astăzi și în țările protestante, pentru că, nu o dată, a mărturisit că și-ar da viața de o mie de ori, doar să-i scape pe luterani de chinurile Purgatoriului. Pe regele spaniol Filip al II-lea, rugăciunile ei l-au ajutat de altfel să ajungă în Paradis la numai două zile după moarte, după cum afirmau cei care în veacul al XVII-lea au dorit să fie aleasă Patroana Spaniei Tereza și nu Sfântul Iacob de la Compostela, să îi stea alături Sfântei Fecioare a Neprihanitei Conceperi (Patroana Spaniei, se sărbătorește pe 8 decembrie/Zi Națională și Apostolul Iacob pe 18 iunie).

În 1970, Sfânta Tereza a fost numită Doctor al Bisericii de Papa Paul al VI. Visurile ei de glorie religioasă din copilărie s-au împlinit. Mai mult decât vis, în legătură cu Tereza, cuvântul cel mai potrivit este voința. De mică s-a arătat voluntară și hotărâtă. Sfidând limitele pe care la vremea respectivă i le impunea condiția ei de femeie, ea a ales singurul drum care îi oferea independența de a fi o învingătoare, transgresând structurile ierarhice sexiste și închistate ale Spaniei veacului în care s-a născut. Și mai mult decât atât, a reușit să devină fondatoarea a 16 așezăminte ale ordinului carmelitelor desculțe, reformat după criterii profund creștine, ea, nepoata unui evreu, într-o țară care își propusese curățirea etnică și prigoana evreilor și unde Inchiziția avea mână liberă pentru purificarea sângelui Iberic.

Este adevărat însă că la vremea Terezei nu se știa că ea se trage din evrei convertiți, convertos. Familia ei numeroasă locuia în interiorul zidurilor Avilei,  acolo unde nu le era permis să trăiască decât celor de viță nobilă, cavalerilor, cei care erau hidalgos. Un rang aristocratic care presupunea scutirea de la plata impozitelor și nu era acordat decât creștinilor get-beget și pe care îl avea don Alonso Sanchez de Cepeda, tatăl Terezei, după cum reiese dintr-un document al cancelariei regale din Valladolid, care însă, studiat mai atent la mijlocul secolului XX, a arătat că în realitate, tatăl sfintei era fiul unui evreu convertit din Toledo, condamnat de inchiziție.

Dictatorul Francisco de Franco, care avea o venerație deosebită pentru Sfânta Tereza, a  trecut însă sub tăcere noile informații pentru a evita scandalul. El o considera „sfânta rasei” și simbolul Spaniei, și a purtat mereu cu sine relicvarul ce conținea brațul Teresei. Franco nu greșea atunci când o socotea exponenta sufletului spaniol. În ea se regăsesc trăsăturile de temperament și spiritualitate care i-au caracterizat întotdeauna pe iberici, mai ales combinația de misticism și erotism, exaltare și profunzime, grandilocvență și asceză.

Se știe că Teresa a primit din partea părinților o educație creștină, dar fără Biblie, căci în secolul al XVI-lea, a fi convertit și a avea un text biblic în casă era pentru Inchiziție un indiciu al adeziunii la iudaism. Cu toate acestea, sfânta a fost permanent hărțuită de Sfântul Oficiu, acuzată că are un spirit liber, vizionar, și că răspândește false doctrine despre rugăciunea mentală, învățată în cărțile Iluminaților. Nu a fost condamnată, dar multe din scrierile ei au căzut pradă focului. De altfel, jurnalul spiritual al Teresei amintește de o ascensiune a spiritului ce face trimitere la învățăturile Kabalei despre arborele sefirotic și este posibil ca sfânta să fi folosit manualele misticilor medievali și textele lui Ramon Lull pentru a-și sonda psihicul și a-și explica experiențele extracorporale și stările de extaz, în care sufletul-spirit caută un spațiu de manifestare, pe care ea îl va numi „Morada” – locuința, castelul interior.

Biografia ei este bine documentată chiar de propriile opere, care au circulat multă vreme în manuscris și au fost publicate postum: Cartea vieții mele, Fundațiile despre mânăstirile pe care le-a înființat, Castelul Interior, Drumul perfecțiunii, Concepte de Amor, etc. De-a lungul trimpului ele au cunoscut mii de ediții și au fost traduse în numeroase limbi, suscitând și astăzi un interes viu nu numai pentru stilul literar singular alert, viu, plin de nuanțe, ci pentru că dincolo de relatarea experiențelor sale spirituale, ele vorbesc despre viață și mai ales despre ce înseamnă să fii femeie, călugăriță, închisă în mânăstire, denunțând cu plasticitate problemele epocii în care a trăit, dar și propriile fobii, îndoieli, nesiguranțe, incoerențe, gusturi. O operă seducătoare și misterioasă care vorbește despre dragoste, pasiune și singurătate.

În adolescență, Sfânta Tereza a fost o cititoare avidă de romane cavalerești, și și-a exprimat ades regretul că Inchiziția a promulgat în 1559 „Indicele cărților interzise”, ce-a înlăturat multe cărți de beletristică, care recreau și bucurau sufletul. Deși unele din scrierile Terezei par să recomande femeilor să fie supuse soțului lor, arătându-se vesele sau triste în funcție de toanele acestuia, totuși, din întraga ei activitate se poate observa un feminism virulent, prin care atacă deliberat ideologiile ce excludeau femeile din viața publică. Folosind ades ironia, ea cerea pentru femei dreptul la rugăciune mentală, la viață spirituală și protagonism ecleziastic, spunând că în vremuri dificile, Biserica nu se poate lipsi de sufletele virtuoase doar pentru că sunt femei.

Firea voluntară a Teresei, demnă și asertivă se poate vedea și din grafia scrisului ei, care a rămas în numeroase manuscrise olografe, o caligrafie puternică, angulară, hotărâtă, înclinată ușor spre dreapta, cu literele mari, arătând un temperament puternic, și chiar o anume virilitate, în vreme ce scrisul lui San Juan de la Cruz, prietenul ei spiritual, dulcele poet al secolului al XVI-lea, este mărunt, delicat, cursiv, arătând o anume feminitate.

Sfânta Teresa avea și o anume cochetărie, se spune că unui preot care i-a făcut portretul i-a reproșat cu seriozitate: „să te ierte Dumnezeu frate Ioan pentru cum m-ai pictat, urâtă și urduroasă”. Totuși din relatările contemporanilor și din imaginile realizate după chipul ei apare ca o femeie frumoasă, și chiar după moarte, corpul i s-a păstrat nealterat.

Confesorul ei Francisco de Ribera povestește: „Era destul de înaltă și chiar bătrână arăta foarte bine. Avea un corp plinuț și alb, fața rotundă și plină, bine proporționată, cu tenul alb rozaliu, iar când era cufundată în rugăciune, chipul i se aprindea și devenea extrem de frumoasă. Avea fața limpede și blîndă, părul negru și ondulat, fruntea lată, sprâncenele negre cu luciri aurii, drepte și destul de groase, ochii negri și rotunzi, puțin cărnoși, nu prea mari ci bine așezați, vii și grațioși care atunci când râdea se luminau jucăuși și când era serioasă devenau foarte gravi,  nasul mic cu vârful rotund și puțin acvilin, cu nările arcuite, gura potrivită cu buzele roșii, dinții foarte albi, bărbia bine făcută, urechile potrivite, gâtul lat și cam scurt, mâinile mici si frumoase. Pe față avea trei alunițe pe obrazul stâng care îi dădeau mult farmec Avea un mers elegant și demn, era blândă și amabilă și toată lumea o îndrăgea”.

Tereza era fiica celei de-a doua soție a lui Don Alonso, doña Beatriz de Ahumada, provenită dintr-o familie de creștini autentici. Pe lângă viitoarea maica, în familie mai erau 12 copii, rezultați din cele două căsătorii ale tatălui, dar ea îl iubea îndeosebi pe Lorenzo, mai apropiat ca vărstă. Amandorura le plăcea să citească despre viețile sfinților și impulsionați de exemplul acestora, au fugit o dată de acasă pentru a căuta martiriul pe pământul maurilor „ca acolo să se îndure Domnul ca ei să fie decapitați”, până când au fost prinși din urmă de un unchi. Nu reușiseră să ajungă decât la o aruncătură de băț de oraș, într-un loc numit Cuatro Postes, unde se află astăzi un altar închinat sfintei, pe o înălțime din afara zidurilor Avilei, cu o panoramă minunată asupra centurii murale perfect conservată cu turnuri și porți majestuase. 

Cei doi copii, de voie de nevoie, au revenit acasă și cum nu avuseseră parte de martiriu au hotărât să se joace de-a sihaștrii, construind mânăstiri cu pietrele din curtea casei. Cu fetițele de vârsta ei, Teresa se juca de-a călugărițele. Pe când avea 12 ani i-a murit mama și extrem de tulburată, înțelegând drama în toată dimensiunea ei, a îngenunchiat în fața unei imagini a Sfintei Fecioare, căreia i-a cerut să fie mama ei. La 15 ani este deja o tânără cochetă, cu mare trecere la băieți, unul chiar o cere de soție, dar Tereza se opune căsătoriei: mă temeam să fiu măritată va mărturisi ea în mai multe rânduri.

În 1531 tatăl a dus-o la mânăstirea augustină Santa Maria de Gracia din afara zidurilor orașului dar după un an și jumătate, o boală gravă a adus-o înapoi acasă. Toată viața Tereza a avut o sănătate șubredă: suferea de dureri de stomac, de ficat, de gât și lipotimie. Odată, o vindecătoare i-a administrat vreme de o lună ierburi și poțiuni făcute din unghii de broască, aripi de muscă puverizate și excremente de șopîrlă care i-au indus o stare de moarte aparentă.

În noiembrie 1535, la 20 de ani hotărâtă să împlinească dorințele copilăriei a intrat în mânăstirea carmelită Sf Maria de Encarnacion din Avila, și după un an a primit vălul. Totuși, la scurtă vreme s-a îmbolnăvit din nou, încât au crezut-o moartă: i-au pus chiar ceară pe pleoape ca să nu deschidă ochii și i-au pregătit mormântul. Dar ea și-a revenit.

Sf. Tereza a pus vindecarea pe seama Sfântului Iosif căruia îi va păstra toată viața o devoțiune specială, numindu-l patronul propriului ordin,  căci spunea ea, dacă altor sfinți Dumnezeu le-a dat grația de a ajuta la nevoie, acest sfânt glorios pare să fie capabil să le vindece pe toate. În mânăstirea Encaranacion, Teresa a stat până în 1562. În tot acest timp a avut viziuni și episoade mistice și a suferit din cauza celor care nu credeau în adevărul experiențelor ei extrasenzoriale, socotind că este o lucrare a diavolului.

Ea își descrie cu plasticitate extazul mistic, plăcerea fizică și spirituală experimentată în acele ocazii, mai ales atunci când inima îi este străpunsă de mai multe ori cu o suliță de aur de către un înger, temă iconografică care a fost exploatată de artele vizuale și își găsește cea mai frumoasă expresie în lucrarea lui Bernini, din Biserica „Santa Maria della Vittoria” de la Roma.  „Am văzut un înger că se apropie de mine cu o suliță lungă de aur, și în vârful ei părea să fie un mic foc. Mi-a înfipt-o în inimă până în rărunchi; când a scos-o m-a lăsat mistuită de dragoste de Domnul. Durerea era atât de mare încât m-a făcut să gem și totuși mai profundă era dulceața acestei dureri cumplite încât nu vroiam să fie înlăturată, atât de ațâțător de dulce este această cea mai mare durere. mă rog Domnului, ca cel care crede că mint, să fie încercat la rându-i cu această dulce durere”.

Atunci când vorbesc despre extazul lor mistic și unirea cu Dumnezeu, majoritatea autorilor contemplativi sau spirituali din sec. XVI-lea folosesc comparații, metafore și analogii, Tereza în schimb își descrie trăirile în termeni care frizează erotismul, senzațiile evocate sunt orgasmice, lucru pe care Bernini l-a scos în evidență cel mai bine, traducând în imagine pulsiunile erotice ale sfintei.

De altfel, nici ea nici San Juan de la Cruz nu au negat că extazul trăit în anumite ocazii era însoțit de manifestări senzuale de natură psihosomatică, căci plăcerea pe care o simt este atât de pătrunzătoare încât juisează toate simțurile. Trăirile ei spirituale erau atât de intense încât au generat răni ale pasiunii, stigmate și tribunalul Inchiziției a certificat chiar levitații, fără să specifice dacă erau lucrarea diavolului sau divină.

Tereza spune că atunci când se ridica câțiva centimetri de la sol și era nevoie de câțiva oameni ca să o țină în loc „se simțea suspendată între pământ și cer, fără a primi alinare nici de la unul nici de la celălalt”. Unii cercetători afirmă că viziunile ei și stările de extaz s-ar fi datorat unei anomalii mentale produsă de ingerarea plantelor medicinale cu care se trata și îi cauzau intrarea în transă, alții consideră că suferea de o infecție produsă de un vierme porcin care avea ca simptom printre altele o stare catalitică a corpului, cu încetinirea respirației ca un fel de moarte aparentă.

Pe la 1569 a avut o viziune a infernului, care o face să chestioneze comoditatea de care se bucurau la mânăstire. Atunci i se înfiripă în minte reformarea ordinului carmelit,  pentru a reinstaura Ordinea elaborată de Sfântul Albert Magno în 1209 și aprobată de papa Honorius  în 1226,  care se pierduse adaptându-se la noile timpuri cu laicizarea unor practici.

Mai întâi s-a confruntat cu opoziția forurilor ecleziastice și chiar a călugărițelor dar cu ajutorul spiritual al sfântului Pedro de Alcantara și cu banii trimiși din colonii de fratele Lorenzo și alte donații a reușit să fondeze mânăstirea San Jose la Avila, unde s-a mutat cu grupul ei de călugărițe, luând numele de „carmelitele desculțe” în 1563 după espadrilele de cânepă pe care au început să le poarte în locul pantofilor, indiferent de anotimp.

Călugărițele trăiau din pomeni și munci manuale, nu existau distincții sociale între ele, aveau ore de meditație personală, de autoflagelare dar și de socializare între ele, cu deschiderea unor spații speciale de recreere în incinta mânăstirii, în vreme ce în celelalte mânăstri se păstra tăcerea de la 9 seara până dimineața.

În 1567 părintele general al Carmeliților Juan Bautista Rossi a aprobat reforma, și vreme de 12 ani Sfânta Teresa a fondat 16 mânăstiri în toată Spania. La Medina de Campo l-a cunoscut pe san Juan de la Cruz cu ajutorul căruia va extinde reforma la mănăstirile de călugări. În 1582 Teresa a fost rugată de ducesa de Alba care se pregătea să nască, să vină la căpătâiul ei, și sfânta a pornit la drum în pofida vremii rele șli a propriei sănătăți precare. Ajunsă însa la Alba de Tormes, a murit după câteva zile, pe 4 octombrie 1582, și a fost înmormântată acolo cu solemintate și atat de multe precauții si peste sicriul ei s-au îngrămădit atâtea pietre, var și cărămizi ca să nu poată fi furat incat după nouă luni capacul s-a rupt. Atunci călugărițele i-au cerut părintelui Gracian de Dios, parohul Avilei, să vină să remedieze situația. După îndepărtarea pietrelor trupul ei a fost găsit neputrezit și neatins, de parcă ar fi fost înmormântat în ajun. Au dezbrăcat-o de veșmântul monahal putrezit și în jur s-a împrăștiat un puternic miros de crini apoi au așezat-o în raclă cu alt veșmânt dar nu înainte ca părintele ce s-a ocupat de reînhumare să-i ia o mînă și un deget. Trupul ei era cărnos, cu pântecele și sânii rotunzi, de culoarea curmalei, de parcă n-ar fi fost materii putreznicioase, își aminteau martorii.

În iconografie, Sfânta Teresa apare cu diverse atribute, care amintesc de darul scrisului pe care l-a avut: pana, cartea și porumbelul Sfântului Duh care îi este izvor de inspirație: „multe lucruri pe care le scriu nu sunt din capul meu ci mi le dictează Învățătorul ceresc”.

În arta italiană este înfățișată mai ales împreună cu îngerul care o străpunge cu săgeata sau sulița, ca la Bernini. Motto-ul ei este: Doamne lasă-mă să sufăr sau să mor. Această plăcere a patimei este împărtășită de San Juan de la Cruz, care, atunci când Iisus vrea să-i împlinească o dorință, sfântul îi cere doar suferința. Esența gândirii ei mistice este parcursul ascendent al sufletului către divinitate în trei faze. Prima este rugăciunea mentală, contemplația și concentrarea, a doua este pierderea voinței umane în fața celei dumnezeiești prin care se obține o stare de pace infinită a sufletului, care continuă în cea de-a treia fază, ca o iluminare devenită extaz în a patra fază, când conștiența trupului dispare, activitatea simțurilor încetează iar memoria și imaginația sunt absorbite de Dumnezeu, într-o durere dulce, care permite levitația.

Părți din trupul ei se află în numeroase relicvare, răspândite în Europa, dar partea principală a corpului, inima și brațul stâng sunt păstrate la Alba de Tormes, într-un mormânt închis cu nouă chei.