Matrice a Venerei în viziunea plastică a Antichităţii şi a Renaşterii, dar şi emblemă sfântă a pelerinajului medieval la Santiago de Compostela, scoica, adevărat recipient al magicului, a cunoscut diverse interpretări şi simboluri.
În golul format între pereţii săi de sidef, oceanul capătă rezonanţe cosmice şi vuietul mărilor pare conţinut întreg, cu muzica sa de necunoscut şi întuneric, cu adâncurile nestrăbătute şi strălucirile lumii sale fascinante şi pline de taine. Nu este de mirare aşadar că scoica a sedus cu formele ei languroase sau cu misterul chemării sale atât spiritele laice cât şi pe cele religioase, fiind senzuală şi castă deopotrivă, adresându-se carnalului în tot ce poate fi mai palpabil şi totodată înaripând spiritualul în tot ce are el mai mistic.
Delicată sau somptuoasă, colorată ori monocromă, cu forme variate, univalvă sau bivalvă, lunară şi acvatică, scoica a înaripat imaginaţia oamenilor din toate timpurile, unele popoare din Africa folosind-o chiar ca monedă de schimb.
Carne şi spirit, misterioasă şi sofisticată, această moluscă testacee şi-a făcut loc de-a lungul secolelor în decoraţiunile caselor şi în mobilier, cizelată pe ceramică sau sculptată în lemn. În evul mediu scoica pieptene decora nişele unde se puneau statui, dându-le o aură de nemurire. Aceasta aminteşte de funcţia sa simbolică, legată de naşterea zeiţei fecundităţii la greci. Unele variante ale legendei vorbesc de zămislirea Afroditei dintr-un ou căzut în Eufrat şi clocit de o porumbiţă. Coaja oului s-a transformat în cochilie, numită de altfel şi “ou de mare”(J. Baltrusaitis).
Zeiţa romană a iubirii, Venus, preluată din panteonul grecesc, era numită uneori Purpurissa, ceea ce s-ar explica prin originea ei într-un melc de purpură, murexul, din care se obţinea culoarea iubită de aristocraţia Romei, apanajul puterii imperiale. Pentru vechii greci murexul se născuse din sângele cerului ca Afrodita. Indiferent de formă, molusca marină sau terestră este o îmbinare de fragilitate şi forţă, purtând adesea în interstiţiile carapacei semnul cosmic al spiralei, ca o oglindă a universului. Spirala melcului reproduce în forma sa spirala ADN-ului ce stă la baza vieţii sau forma galaxiei Andromeda. Omul preistoric a văzut în ea o putere divină, folosind cochilia ca podoabă sau amuletă datorită virtuţilor ei magice, spirala fiind unul dintre motivele decorative cele mai vechi şi mai răspândite. Un exemplu deosebit sunt decoraţiunile de pe vasele neolitice de Cucuteni. În forma spiralei glăsuieşte inconştientul individual sau colectiv, este scriitura automată cea mai spontană şi totodată induce hipnoza. Este semnul constanţei şi al evoluţiei, vorbind în artă despre legăturile ancestrale ale omului cu propriile origini cosmice.
În Imagini şi Simboluri, M. Eliade spune că luna hrăneşte stridiile şi dă forţă scoicilor şi legătura lor cu eternul feminin este durabilă.
Alături de simbolismul embriologic al scoicii, evocat de perla ce se formează în stridie, este evident simbolismul ei sexual şi ginecologic, desemnând organul genital al femeii în limbajul familiar din multe limbi.
Simbol al fecundităţii, al naşterii, scoica este totodată asociată ideii de reînviere, de călcare peste moarte. În preistorie oamenii îşi îngropau morţii punându-le la cap coliere sau grămăjoare de scoici, iar melcul este simbolul lui Lazăr ce-şi ridică piatra de mormânt.
Scoica pieptene îl reprezintă pe Sfântul Iacob de Compostela, datorită faptului că acesta a fost pescar înainte de a evangheliza Peninsula Iberică şi de a deveni un exponent al Reconchistei. De altfel în acest caz se păstrează funcţia simbolică a scoicii care îi împodobea pe cei ce se întorceau victorioşi din cruciade, iar Santiago a fost un redutabil matamoros. Pelerinii de la Compostela încă folosesc scoica pentru a bea apă sau ca blid de mâncare şi chiar pentru a cerşi. Pălăria şi pelerina lor este acoperită cu scoici mici, iar bastonul are alături de o scoica pieptene mai mare şi o tătarcă, ca ploscă. La Compostela se spune că un prinţ creştin a trebuit să înoate un braţ de mare pentru a scăpa de urmărirea maurilor iar atunci când a ieşit din valuri trupul îi era în întregime acoperit de scoici, ca o binecuvântare a izbăvirii sale de moarte.
În India, Vishnu divinitate brahmanică este reprezentat ţinând în mâini o cochilie sacră (în celelalte trei mâini poartă discul trăsnetului, măciuca şi floarea de lotus) scoica lui este levogiră, diferită deci de cele comune dextrogire, ceea ce o singularizează ca pe un talisman.
Datorită formei sale sonore, asemănătoare cu forma urechii umane externe numită în anatomie concă, scoica este un instrument folosit în unele comunităţi la chemarea credincioşilor la rugăciune ca şi cornul de berbec. Este totodată instrumentul de suflat preferat de duhurile apelor.
“Alegoria”, 1663, Karel Dujardin, Muzeul de Artă, Copenhagen, Danemarca
În pictura barocă, scoica apare uneori ca simbol al deşertăciunii celor lumeşti. În “Alegoria” lui Karel Dujardin din 1663, (aflată la Muzeul din Copenhaga), un copil stă pe o cochilie plutind în mijlocul oceanului şi ţine în mână o scoică din care suflă cu un pai bule de săpun. Tema zădărniciei reiese din contrastul între baloanele fără consistenţă şi forma rotundă dar durabilă a scoicii sau şiragul de perle care atârnă de cochilia ce înfruntă valurile. O desăvârşită juxtapunere de volute, de transparenţe şi matităţi, de la buclele copilului la norii ce se încrâncenează pe cer, la marea învolburată, la formele scoicilor, ale baloanelor sau ale perlelor. După unele comentarii ale timpului este o alegorie a Mântuirii, a fermităţii în faţa iluzoriului, deşi tabloul evocă o plăcere aproape carnală şi se poate situa în prelungirea senzualei Afrodite botticelliene născută din spuma mării amestecată cu sperma divină şi condusă de zefiri, ca de un suflu vital. Tema copilului care suflă baloane de săpun se regăseşte la Jean-Baptiste Chardin şi la Manet unde corespunde unei apologii a vieţii, unei reprezentări epicuriene a naturii, care există ca atare şi nu este neapărat pură şi inocentă.
În răsucirea spiralei unei cochilii se reflectă evoluţia universală, a societăţii şi a omului, istorică şi individuală, progresul pe trepte succesive al cunoaşterii care nu este lipsit de pericole, aşa cum vietăţile mării pot să-şi găsească sfârşitul între valvele scoicii, un fir de praf, o anomalie, putând însă reprezenta începutul unei perle.