Tamara de Lempicka: glamourul unei epoci într-o pictură robustă

“Scopul meu nu a fost niciodată să copiez ci să creez un nou stil, cu culori luminoase și să subliniez eleganța în modelele mele”.

Sofisticată, mondenă, senzuală şi totodată robustă, voluptuoasă, îndrăzneaţă,  erotică, pictura Tamarei de Lempicka este un adevărat autoportret al autoarei, care întrupează mai mult decât orice altă artistă a secolului XX glamour-ul interbelic şi fascinaţia hollywoodiană. Nu este de mirare că vipurile din industria spectacolului se dau în vânt după tablourile ei care sunt colecţionate cu sârg pe sume milionare de vedetele cu panaş ale show-bizului.  Şi, ori de câte ori se caută o scenografie care să întrupeze mai la obiect strălucirea  opulentă art deco a anilor nebuni se foloseşte o imagine a unui tablou semnat Lempicka. Deşi a fost uitată o vreme, mai ales în perioada de declin a feminităţii sale salomeice, când a cazut pradă depresiei şi aterosclerozei, licitarea la câteva milioane de dolari a tabloului Adam şi Eva aparţinând colecţiei Barbara Streisand în 1994 a însemnat începutul tamaramaniei care a lansat-o pe orbita marilor muzee de artă ale lumii.

Stilul ei este inconfundabil şi a rămas fidelă lui chiar atunci când l-a agrementat cu influenţe postmoderne. Ea întrupează artdeco-ul, pictura ei este o materializare a acestei estetici prin senzaţia de metalic, mecanic, a pânzelor, prin intensul lor decorativism, eleganţa modernistă, construcţia geometrică şi dinamică a formelor, integrarea în atmosfera tablourilor a elementelor progresului: automobilul, oraşul modern al zgârienorilor. Este prin excelenţă o artă burgheză care chiar dacă se doreşte emisara modernului, nu-şi pune probleme sociale sau politice, nici nu doreşte schimbarea ci afirmă un stil de viaţă în care bogăţia şi luxul sunt principalele ingrediente.

Tamara de Lempicka a fost recunoscută şi în timpul vieţii ca artistă talentată şi mai ales ca redutabilă portretistă, protipendada de pe vechiul continent sau de dincolo de Atlantic dorind să fie imortalizată în picturile ei. A fost o femme fatale, femeia la modă, femeia modernă şi sigură de ea care şi-a făcut un drum  în societatea patriarhală a vremii sale anunţând naşterea unei noi ere. A ştiut totodată să se înconjure de o aură de legendă. Iar tablourile sale, pe care le-a popularizat în paginile revistelor mondene sunt şi azi folosite ca fundal pentru evenimente publicitare.

Tamara Gorska s-a născut la Varşovia probabil în 1898 într-o familia bogată şi influentă ceea ce i-a facilitat atât accesul la educaţie cât şi călătorii încă din copilărie când a vizitat San Petresburg, Karlsbad, Marienbad, Montecarlo. Face şcoala primară la Lauseanne în Elveţia. La treisprezece ani, vizitează împreună  cu bunica ei bogată Riviera franceză şi Italia. A mers la Florenţa, Roma şi Venecia unde a fost impresionată de opera artiştilor Renaşterii. Descoperirea lui Boticcelli a marcat-o profund ca şi lecţiile de pictură pe care le-a primit la Montecarlo în timp ce bunica joca la ruleta faimosului casino. De altfel pictura ei de maturitate se constitue într-un tribut adus artei figurative, echilibrului şi acurateţei pensulaţiei renascentiste pe care a filtrat-o prin educaţia primită la Academia Ranson, alături de nabistul Maurice Denis sau la Académie de la Grande Chaumière unde l-a avut ca profesor pe cubistul Andre Lhote, care este decisiv în construcţia voluptuoasă şi puternică, geometric-figurativă, a pânzelor sale.  

A ajuns la Paris în anii 1920. Petrecuse un timp la Copenhaga unde s-a refugiat după ce reuşise să scape din Rusia cutremurată de revoluţia bolşevică. Acolo uzase pentru prima oară de armele seducţiei pentru a-şi elibera soţul, pe avocatul Tadeusz Lempicki, făcut prizonier sub acuza de a fi colaborator al regimului ţarist. Farmecele ei nu l-au lăsat indiferent pe consulul suedez ce-a semnat acetele de expatriere ale cuplului care ia drumul Europei occidentale.

La Paris va trăi o vreme din vânzarea bijuteriilor de familie, pentru că soţul, un bărbat de altfel frumos şi cu trecere la femei, este incapabil să găsească de lucru. Ea însă se foloseşte de talentul la desen pe care îl manifestase din copilărie şi devine în scurtă vreme portretista la modă a lumii bune din capitală, fascinând cu senzualitatea deliberată a artei sale. Îşi dezvoltă un stil enigmatic şi personal, art deco, cu o tehnică curată, precisă şi elegantă.

Tablourile ei sunt spectaculoase, cu o compoziţie şi colorit adeseori agresive, şi un simţ grafic care se apropie de cel publicitar, ceea ce o transformă într-o figură emplematică a art deco.  Ansamblul operei sale a rămas aproape necunoscut până în anii 1980.

Era partizana liniei, culoarea subliniind traseul formelor, care au o dinamică şi se înscriu în compoziţii tăiate precis în care predomină gros-planul. Îndrăzneala ei este manieristă, şi nu aderă la mişcările stilistice de distrugere ori metamorfoză a formei pe care le adoptă contemporanii ei.

Este adevărat că o dată, în 1924, aflându-se în cercul futuriştilor condus de Marinetti ar fi oferit maşina sa pentru ca adepţii  progresului cu orice preţ să meargă să „ardă Louvre-ul”, să distrugă trecutul, cum se exprimau ei. Din fericire, automobilul fusese ridicat de poliţie pentru parcare ilegală şi nu s-a ajuns l-a marele muzeu, pe care, de altfel, Tamara îl frecventa cu asiduitate, petrecând ore în faţa tablourilor lui Bellini şi Caravaggio pentru a capta efectul translucid al picturii acestora.  

În  1925 are loc prima expoziţie Art Decó unde expune cu mare succes, urmează o personală la Milano şi participarea la Salonul de toamnă de la Paris, unde opera sa este admirată.

Într-un autoportret faimos din 1925 se prezintă la volanul unei masini verzi, decapotabile, Bugatti. Tabloul a fost comandat de o revistă germană, “Die Dame”, care promova femeia modernă, sigură pe sexualitatea ei, care privește lumea drept în ochi și nu dorește să fie considerată doar un obiect sexual. Arta ei “fashion”, între grafismul afișelor și construcția robustă, decorativă și erotică, a concentrat trăirile eliberatoare din anii ’30, ’40 ai secolului trecut.

Într-una din călătoriile sale în Italia în cunoaşte pe poetul italian Gabrielle d’Annunzio, cu care are o relaţie scurtă, la Vittoriale, pe malul lacului di Garda, unde autorul Focului trăia retras în reşedinţa sa înconjurat de aura unui adevărat devorator de femei, indiferent de condiţia lor socială. Se pare că artista nu a cedat însă instistenţei poetului care i-a trimis la Milano un cavaler, pe un cal alb, purtând un pergament pe care era înscris un poem şi un inel cu un topaz gigantic pecare Tamara îl va purta tot restul vieţii. Acestea se întâmplau la începutul anului 1927, şi poate contribuie asemeni altor aventuri ale pictoriţei la despărţirea de soţul ei Tadeusz, al cărui portret rămâne neteminat.

În 1928 îi face potretul baronului Raoul Kuffner,  colecţionar de artă împătimit de personalitatea ei, cu care se căsătoreşte după cinci ani, asigurându-şi astfel confortul material într-o perioadă dificilă datorită crizei economice mondiale şi mai târziu a celui de-al doilea război mondial.

Împreună vor pleca la New York unde artista mai călătorise la sfârşitul anilor XX, când descoperă Harlemul cu cluburile sale  nenumărate şi zgârie norii din Manhattan, pe care îi introduce în picturile sale.

În anii 1940 vor locui la Los Angeles, într-o casă care aparţinuse cineastului King Vidor şi fac paradă de lux organizând petreceri fastuoase. Îl cunoaşte pe Salvador Dalí, şi influenţată de el începe să facă publicitate agresivă tablourilor ei, organizând expoziţii itinerante şi castinguri pentru modele prin anunţuri publicate în jurnalele vremii.

Îşi compusese o imagine a la Greta Garbo şi exploata aura de legendă ce se formase în jurul personalităţii ei excentrice.

Pentru Tamara însă este strălucirea crepusculului iar moartea  soţului în 1962  accelerează decăderea ei fizică şi psihică. Trăieşte un timp alături de fiica sa Kizette şi de ginerele ei la Houston iar după o vizită la Veneţia unde vede la Bienală operele lui Fontana, hotărăşte să renunţe la pictură, considerând că „arta a murit”.

În 1974 se mută în Mexic la Cuernavaca unde moare în 1980 şi conform dorinţei sale exprese, cenuşa sa este răspândită deasupra vulcanului Popocatepetl.