Îndrăgostit de cai şi de uniforme, amator de femei şi desenator desăvârşit al corpului uman şi animal dinamic, calm, tragic, visător ori în tensiunea luptei, Théodore Géricault poate fi considerat primul dintre romantici, deşi formele sculpturale ale nudurilor sale pot duce cu gândul la arta Greciei Antice sau la Renaşterea Italiană. Deşi a murit la doar treizeci şi trei de ani şi viaţa lui activă de pictor, grafician şi sculptor nu a durat mai mult de zece ani, totuşi opera sa constituie un reper pentru curentul romantic ce se opunea clasicismului la începutul secolului al XIX-lea.
Născut la Rouen pe 26 septembrie 1791, Géricault provenea dintr-o familie de burghezi înstăriţi care s-a mutat la Paris pe când el era încă copil. Mama sa a murit în 1801, lăsându-i o rentă ce i-a permis să-şi urmeze vocaţia în pofida opoziţiei tatălui său. Adolescent, Théodore frecventează atelierele mai multor pictori consacraţi, mondenul Carle Vernet, davidianul Pierre Guérin şi neo-barocul Gros căruia îi admiră priceperea de a picta caii şi curajul de a-şi alege subiectele din viaţa contemporană.
În acelaşi timp merge la Louvru unde copiază interpretând după propriul său temperament tablourile pictorilor pe care îi îndrăgeşte: Tizian, Rafael, Caravaggio, Van Dyck şi mai ales Rembrandt şi Rubens. El lucrează mult şi după modele vii, studiile şi crochiurile de animale şi oameni rămânând una dintre constantele activităţii sale plastice, animată de elanuri contradictorii, de schimbări de atitudine, de pasiuni şi trăiri intense. Îi plac formele ample şi robuste, puse în valoare de valorări inteligente, sculpturale, care denotă atât ştiinţa şi intuiţia corpului uman, cât şi o bună mânuire a luminii şi a culorii.
În al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, se simte şi mai acut criza neoclasicismului de tip davidian. Dar în vreme ce Ingres, de exemplu, priveşte spre Rafael şi Poussin, Géricault se simte atras de Michelangelo şi Caravaggio, de Goya şi de Proud’hon. El anticipează realismul şi chiar expresionismul, în modul cum surprinde viaţa, aflată într-un echilibru fragil între şansă şi neşansă, lumină şi întuneric, speranţă şi disperare, curaj şi laşitate, ideal şi derizoriu aşa cum plutesc în incertitudine, naufragiaţii din tabloul său Pluta Meduzei, realizat în 1818.
Aceasta este o lucrare de referinţă pe care Géricault a pictat-o cu toată pasiunea şi energia care îl caracteriza, claustrându-se în atelier, tăindu-şi pletele bogate, el amatorul de plăceri mondene, care plecase în Italia cu doi înainte, pentru a se vindeca de chinurile amorului. Probabil că acest sejur roman, când a vizitat muzeele, bisericile şi lumea bine din oraşul etern şi a făcut numeroase crochiuri după Michelangelo şi Rafael, l-a ajutat să-şi concentreze stilul, să aprofundeze studiul nudului, să elimine pitorescul din schiţele şi tablourile sale pentru a ajunge la esenţa sentimentului şi a formei dramatice, la decantarea realităţii în compoziţii echilibrate şi totuşi fremătând de mişcare interioară.
Pluta Meduzei, în care Michelet vedea o alegorie a Franţei în derivă după prăbuşirea lui Napoleon, este un tablou istoric, relatând un fapt real, petrecut în iulie 1816, când o fregată a marinei regale franceze, “Meduza” a eşuat pe un banc de nisip în apropierea coastelor Senegalului. La cârma era un căpitan tânăr și lipsit de experiență. Câţiva naufragiaţi au încăput în bărcile de salvare, ceilalţi au fost îngrămădiţi pe o plută. 149 de bărbați au plutit în derivă pe o plută vreme de 13 zile. 134 de oameni au murit de frig, foame și sete. Tabloul lui Géricault redă disperarea acestora, rămaşi singuri în imensitatea mării zbuciumată de furtună, morţi şi vii laolaltă, în acelaşi spaţiu strâmt al unei supravieţuiri dificile. Este magistral redată confruntarea între om şi natură, spaima de necunoscut, de moartea anunţată, ce pare să le însoţească mişcările, reliefurile trupurilor cu anatomii precise, deznădejdea şi în acelaşi timp speranţa că de dincolo de orizont, o corabie va răspunde apelului disperat pe care doi dintre naufragiaţi îl fac, fluturând un drapel.
Pentru această compoziţia în piramidă ce-i juxtapune pe oameni, stihiilor, reprezentate de marea învolburată şi de norii ce acoperă cerul, Géricault a făcut numeroase studii preliminare în care explorează condiţia umanului în situaţii extreme, mergând la morgă, sau frecventând azilele de nebuni din Paris. Acolo el s-a împrietenit cu doctorul Gorget, pionier al psihiatriei moderne, pentru care a realizat o serie de portrete de pacienţi, ilustrând diferite cazuri de nebunie. Una dintre cele mai nobile cuceriri ale romantismului de altfel este aceea de a-i privi pe bolnavii de nervi ca pe nişte fiinţa umane, nu ca pe nişte paria.
Romantic prin definiţie Géricault a trăit plin de pasiune, iubind viaţa în tot ce are ea mai furtunos, mai dezlănţuit, mai carnal, indiferent la morală, la pericol, la glasul raţional al viitorului, acerb şi încrâncenat pentru a prinde din zbor clipa cea repede a prezentului, pentru a stăpâni senzaţia şi a proclama imperiul simţurilor. Paradoxal totuşi, acest om dinamic a murit lent, la un an după ce a căzut de pe un cal nărăvaş şi i s-a fisurat o vertebră. Bolnav de tuberculoză, el a avut timp să-şi măsoare agonia, să-şi realizeze testamentul romantic, în lucrarea Epava, într-un fel un epilog tragic al operei ce-l defineşte, Pluta Meduzei.
Există într-un fel la el acea volulptate a suferinţei în spirit Byronian, o anume doză de melancolie în gustul său pentru macabru, o exacerbare a eului, şi o reacţie împotriva doctrinelor clasice, cu arme pe care le-a preluat de la Gros în combaterea lui David şi a acelui echilibru provenit din obiectivitate şi claritate ce-l definea pe maestrul clasicismului francez.
Deşi este încă ancorat în realitate, Géricault doreşte ca orice romantic eliberarea imaginaţiei, dar spre deosebire de contemporanii săi care cultivă visul, tenebrele, demonicul, el este un naturalist, un pasionat de natură şi de culoarea locală.
Atunci când Géricault pleca în Anglia în 1820 pentru a-şi prezenta într-o expoziţie personală Pluta Meduzei, Albionul era deja invadat de spiritul romantic, ce fusese multă vreme considerat ca aparţinând şcolii lacurilor sau celei satanice, în pictură sau în literatură. Wordsworth scrisese Preludiul¸Coleridge făcuse din 1811 distincţia între clasic şi romantic, Shelley şi Keats îşi scriau odele închinate naturii şi frumuseţii, pline de noua sensibilitate care în pictură căpătase vibraţiile lui Constable şi Bonington. Artistul francez este sedus de felul cum aceştia modulau lumina, folosind-o la rândul său, mai vie, mai vibrantă, în litografiile, acuarelele şi tablourile realizate în timpul călătoriei, şi atunci când se reîntoarce în Franţa, unde va fi considerat un şef de şcoală, chiar de romantici ca Delacroix, ce-a regăsit la compatriotul său acele trăsături pe care le admira la englezi.
Géricault i-a influenţat şi pe realişti, pe peisagiştii de felul lui Chassériau şi chiar pe unii expresionişti ca Rouault.
Multă vreme, după moartea sa prematură, Géricault a rămas viu în conştiinţa contemporanilor săi, nu numai prin moştenirea sa artistică ci şi ca un fel de mit despre care se spuneau poveşti şi în jurul căruia se ţeseau legende.