4 mai 1727 (botezat) – 2 august 1788
Gainsborough a păstrat toată viaţa în lucrările sale vitalitatea unui om de la ţară, îndrăgostit de peisaj, fascinat de adierea proaspătă în frunzişul însufleţit ca şi hainele personajelor de o boare de vânt. Iubea natura pură şi reprezentarea ei fără machiajul formalismului şi convenţiilor într-o artă suplă şi totodată robustă, moştenitoare a neoclasicismului englez şi precursoare a prerafaeliţilor.
Thomas Gainsborough a obținut nume și faimă ca cel mai cunoscut artist englez al secolului al XVIII-lea pentru inovațiile și tehnica sa remarcabila atât în peisaj, cât și în portret. Atras de rococo la începutul carierei sale, el anticipează romantismul prin lirismul tablourilor și modalitățile sale neconvenționale de a picta care foloseau alegoria și idealismul, depărtându-se de tradiția academică dominantă a picturii istorice. De asemenea, pavează drumul spre realism prin acceptarea unor comenzi de la personaje controversate social și doza de sarcasm pe care o introduce subliminal, sugerând condescendența aristocraților pe care îi portretizează înconjurați de lux sau în mijlocul naturii. El a fost liderul școlii britanice de pictură peisagistică, precursor al unor artiști precum John Constable.
Pentru pictorul născut la Sudbury, Soffolk în 1727, prisosul de ornamentaţie specific epocii sale, de decadenţă parfumată şi înflorire artificială, este obositor estetic şi el vrea să-l elimine din pictura pe care o face cu intuiţie şi ştiinţă căpătată la Londra în 1740, unde a studiat cu gravorul francez Gravelot. Nu se lasă însă sedus de raţionalismul ce punea la baza oricărei cunoaşteri o idee abstractă, ci consideră alături de empiriştii englezi că se poate ajunge la esenţa realităţii cu ajutorul simţurilor, prin tatonare şi observaţie repetată.
El vrea să practice un realism transpus pe pânză cu emoţia privirii şi dragostea sa pentru muzică se regăseşte în vibraţiile delicate sau puternice ale unor compoziţii ce inserează armonios personajele în mediul lor, cu accent pe peisaj, despre care afirma că este marea lui pasiune: „pictez portrete pentru a-mi câştiga traiul şi peisaje pentru că le iubesc”.
Gainsborough dă un suflu de prospeţime câmpenească şi celor mai simandicoase modele, pe care le pictează cu graţie, eleganţă şi bun gust, scoţând în evidenţă detaliile vestimentare ce le evocă rangul şi personalitatea. „În arta britanică el este un geniu singular care a căutat să contureze pictural o alegorie a frumuseţii naturale şi a libertăţii individuale”.
Încă de la începutul carierei, la Sudbury şi mai târziu la Bath, a fost asaltat de clienţi, negustori sau mici nobili, ori chiar aristocraţi şi membri ai familiei regale, mai ales după ce s-a mutat la Londra şi a fost ales în 1768 membru fondator al Academiei Regale. Era de altfel pictorul favorit al curţii, deşi rivalul lui, Reynolds, a fost numit Pictorul Principal al Regelui. Amândoi nutreau însă un mare respect unul faţă de celălalt, mai clasicul Reynolds lăudându-şi elogios confratele în numeroase ocazii, mai ales pentru stilul lui suplu şi inteligent. Gainsborough folosea „pensulaţii uşoare şi rapide, culori delicate şi evanescente”… scrijelituri şi pete care, cum remarca Reynolds, „ajung să se îmbine fericit privite de la distanţă, în compoziţii armonioase”. Picturalitatea lui aminteşte oarecum de cea a lui Tiţian sau Velazquez dar stilul i-a fost influenţat în faza timpurie a creaţiei de gravura franceză şi de peisajele olandeze, pe care le iubea pentru realismul lor cald.
La Bath a făcut portrete influenţat de Van Dyck (Băiatul Albastru, 1770), iar peisajele de mai târziu stau sub semnul lui Rubens, filtrat însă de personalitatea artistului englez. El anunţă mişcarea prerafaelită cu atmosfera adesea voluptuoasă şi senzuală a peisajelor şi portretelor iar plăcerea de a picta în plein-air îi anunţă pe impresioniştii de după un secol. Gainsborough nu era un om de atelier şi nu lucra cu asistenţi, cu excepţia nepotului Gainsborough Dupont.. Deşi era foarte solicitat şi bine plătit, în a doua parte a vieţii, lui Gainsborough nu-i plăcea să se grăbească să termine comenzile, considerând că „punctualitatea şi pictura sunt ca uleiul în apă”.
“Toată lumea știe că marele stil trebuie să constea în claritate și simplitate și că mătăsurile și petele, perlele și ornamentele neobișnuite ar fi la fel de daunatoare simplitatii precum înfloririle într-o melodie a psalmului; trebuie să existe o varietate de atingeri vii și efecte surprinzătoare pentru a face inima sa danseze (…) în pictura de portret e nevoie de un luciu anume și de un finisaj pentru a-i insufla viața individuală. “
Spre deosebire de Reynolds nu îl interesau temele literare sau istorice şi nici nu-i plăcea să citească ori să suporte compania oamenilor de litere. Se relaxa cântând la violoncel. Crescuse de altfel într-o familie destul de excentrică şi cultivată, toţi cei nouă copii ai negustorului John Gainsborough arătând inventivitate şi veleităţi artistice. Thomas va manifesta pe tot parcursul vieţii o seninătate boemă şi o inapetenţă pentru viaţa mondenă, care îl obosea cu falsele ei rigori. Spre sfârşitul vieţii se va retrage şi din Academia de Arte, expunând la reşedinţa sa din Schomberg House, unde astăzi se află un important muzeu Gainsborough.
A murit de cancer la 61 de ani, în plină glorie, lăsând în urma sa imaginea unui „om agreabil cu inima sensibilă” (John Constable) ce a ştiut să surprindă nemijlocit farmecul unei epoci în tablouri însufleţite, pline de transparenţă şi virtuozitate picturală.