24 noiembrie 1864 – 9 septembrie 1901
Anul acesta, pe 9 septembrie se împlinesc 120 de ani de la moartea lui Henri de Toulouse-Lautrec, un artist neobişnuit, cu un talent de desenator ieșit din comun și capacitatea de a surprinde graţia şi energia unei mişcări cu abilitatea unui dansator pe sârmă şi o agilitate care lui fizic îi lipsea, din pricina unor oase prea fragile şi unor repetate căderi de pe cal în copilărie care îi cauzaseră un handicap locomotor. Protagonist al vieţii pariziene de la sfârşitul secolului al XIX-lea, acest moştenitor al conţilor de Toulouse şi al viconţilor de Lautrec este epicurian în evitarea malaise-ul crepuscular al unui veac ce cunoştea alături de acea joie de vivre atât de franţuzească veninul pervers al spleenului baudelerian. Henri este agil în mânuirea penelului, îi place viaţa, care e un fel de cocotă schimbătoare, aidoma celor pe care le-a pictat în Montmartre, viaţa care l-a trădat, ajutându-l însă să se descopere, să scoată ce-a fost mai bun în el, să îl facă nemuritor.
Toulouse Lautrec este un cronicar al boemei pariziene, al localurilor de noapte pe care le frecventa cu asiduitate, desenând fără răgaz şi antrenându-se în a privi cu interes si a evoca plastic vedete efemere, amatori de plăceri, dansatori elastici, vampe, petrecăreţi, actori, doamne din societate sau simple prostituate. Disproporţionat, cu picioarele mult prea scurte pentru trupul lui, cu capul mare, încununat de un nas voluminos şi de nişte buze groase, dar luminat de ochi inteligenţi şi ageri, cu barbişon, pince-nez, melon şi baston, Henri este un personaj pitoresc, unii îl consideră un măscărci estropiat, majoritatea însă îi apreciază farmecul, autoironia cu ajutorul căreia iese din penibilul unui aspect fizic în afara normalului, inteligenţa şi modestia nefandosită a unui aristocrat care rămâne nobil chiar şi atunci când vorbeşte cu oamenii cei mai umili.
El este un don Quijote al desenului, înnobilează tot ceea ce creionul lui surprinde în trăsături sigure guvernate de o intuiţie fără greş. În artele plastice el face figură aparte, are o privire ageră, moderă. Nu a avut elevi sau discipoli, i-au displăcut teoriile artistice şi închistările într-o viziune. Este un spirit independent, în afara şcolilor, reţetelor, mişcărilor în artă, şi totuşi îi va influenţa pe unii dintre cei mai talentaţi dintre contemporanii săi pictori. Însuşi Picasso îi este îndatorat, mai ales în perioada sa albastră şi poate în alegerea temei Domnişoarelor din Avignon, unde foloseşte o scenă de bordel fin de siecle, pentru a-şi pune în practică inovaţia cubistă, în care corpurile devin forme geometrice privite din perspective multiple.
La Lautrec culoarea pură devine un mijloc expresiv autonom, care nu mai este legat de realitate, lăsând să apară sub materia picturală materia pânzei sau a cartonului, ceea ce dă tablourilor sale o supleţe deosebită. Mulţi artişti, şi mai ales fovii, Derain şi Matisse, au fost influenţaţi la începutul carierei lor de creaţia lui Lautrec, îi admirau acordurile cromatice neobişnuite şi planurile marcate curajos în inconfundabile afişe, pe care Braque, de exemplu, le colecţiona, spaţialitatea plată şi anumite elemente stilistice de derivaţie japoneză pe care le folosea maestrul născut la Albi în 1864, într-una din familiile cele mai vechi şi mai aristocratice ale Franţei.
Copilul Toulouse-Lautrec are sănătatea şubredă şi fracturile succesive la ambele picioare în 1878 şi în 1879 îl fac nepotrivit pentru cariera militară căreia îi erau destinaţi de mici tinerii nobili. Sfătuiţi de René Princeteau, pictor animalier surdomut şi tovarăş de vânătoare al tatălui său, mare iubitor al acestui sport, părinţii îi permit micului Henri să-şi dezvolte evidenta înclinaţie la desen. Caricaturile şi crochiurile cu care îşi umple caietele parcă pe nerăsuflate demonstrează o privire ageră şi mai ales capacitatea de a reda realul în trăsăturile sale esenţiale, cu farmec, ironie şi putere de impact ce trezeşte curiozitatea privitorului.
Lui Henri îi place să surprindă viaţa, mişcarea, clipa cea repede, pe care el mai întâi o redă în scene de vânătoare. De mic el arată o mare stăpânire de sine, puterea de a glumi pe seama necazului, chiar atunci când după luni de imobilitate la pat, picioarele sale nu se refac cum trebuie şi trupul îi va rămâne diform. Spunea odată: „dacă aş fi avut picioarele puţin mai lungi, poate nu mă apucam de pictură”, deşi în familia lui exista o tradiţie a desenului, însuşi tatăl lui fiind dăruit artistic. Pentru Henri de Toulouse-Lautrec arta va rămâne justificarea propriei vieţi şi totodată cel mai fertil contact cu realitatea multiplă, boemă a străzii, a umanului, a spectacolului.
În 1882 el primeşte de la familia sa încuviinţarea să se consacre deplin picturii şi pleacă la Paris, unde va studia în mai multe ateliere, al lui Princeteau, Bonnat, Cormon, pentru ca în 1887 să se stabilească în Montmartre. Lautrec este un obişnuit al cabaretelor din zonă, pictând şi desenând fără răgaz scene în care reliefează caracterul oamenilor şi al mediului lor. Îl pictează pe cântăreţul Aristide Bruant, la vremea aceea una dintre figurile cele mai populare ale vieţii nocturne pariziene, proprietarul cabaretului „Le Mirliton”, unde îşi primea cu imprecaţii spectatorii ce veneau să-i asculte pamfletele acide la adresa societăţii. Bruant era încântat de desenele lui Henri şi le-a agăţat pe pereţii localului său, comandându-i patru afişe cu persoana sa, în care artistul a dat măsura inteligentei sale perceperi a spaţiului plat al afişului, conferind mister, impact, efervescenţă acestui mijloc de expresie, mai puţin folosit la vremea aceea decât astăzi.
În aceeaşi perioadă a pictat numeroase portrete de femeie, folosind ca modele adeseori prostituate anonime din Montmartre. Punând accentul pe psihic, caracter şi factorul uman, Lautrec face un fel de ecorşeu moral şi psihologic, adoptând o tehnică ce foloseşte lumina pentru a sublinia stările de spirit şi nicidecum pentru a sugera schimbări atmosferice, cum făceau impresioniştii. El este un expresionist avant la lettre, un artist ce caută să descopere sub masca unui chip, profunzimea destinului. Şi pentru asta nu ia decât ceea ce îl interesează dintr-o imagine. Ştie să elimine elementele superflue şi totodată să situeze o scenă. Îi place să configureze o vedetă, un personaj ce atrage publicul cu forţa seducţiei artei şi priceperii sale: fie că este La Goulue, sau le Désossé, partenerul ei, care i-au inspirat pictorului numeroase desene, fie că sunt actriţe, ca Yvette Guilbert, toţi au o deosebită prestanţă şi o neobişnuită prospeţime în tablourile lui Lautrec şi în afişele sale, unde foloseşte tonuri puţine, prim planuri cu încadrări curajoase (se simte influenţa lui Degas), şi fonduri mate, decorative, ce subliniază siluetele puternice şi simplificate. Lucrările sale par realizate fără efort, şi tocmai spontaneitatea lor le dă aceea atmosferă inegalabilă.
Un timp lui Toulouse Lautrec îi place să frecventeze spitalele unde opera pe atunci celebrul chirurg Pean, apoi este interesat de cursele de cai, de stadioane. Este pasionat de călătorii şi odată face un drum cu un vapor comercial la Lisabona, de unde se întoarce în Franţa trecând prin Toledo, oraşul unde a locuit El Greco, pictorul pe care Henri îl admiră cel mai mult alături de Lucas Cranach şi de stampele japoneze.
Uneori locuieşte într-un bordel, afirmă că este jucat la zaruri de prostituate, le face portrete de caracter, psihologice, sociale, dar în expoziţia pe care o prezintă la galeria Manzi-Jozant în 1896 expune desenele realizate în casele de toleranţă într-o sală a cărui cheie stă la el, pentru a deschide doar la cerere. Pe el îl interesează tipurile, moravurile, legile acestei lumi dinafara moralei comune, cum observa Lassaigne.
Din 1898 sănătatea sa se deteriorează mult datorită abuzului de alcool. Devine irascibil, proverbiala sa bună-dispoziţie cade adesea depresiilor, obsesiilor. Are crize de delirium tremens. Este internat într-o clinică de dezintoxicare, la Neuilly, unde se simte prizonier şi pentru a se elibera, a-şi demonstra sănătatea mentală face din memorie, crochiuri pe tema Circului. Iubirea pentru acest fel de spectacol îi fusese insuflată de tatăl său, iar Henri are mişcarea în sânge. Vede cu ochii închişi atitudinile, cambrările animalelor şi oamenilor.
Din păcate viaţa lui a pornit pe o pantă descendentă, de autodistrugere. Pictura lui devine mai melancolică. Atmosfera scenelor nu mai este deschisă, de vodevil, ci intimistă, amintind de secolul al XVIII-lea, un rococo atins de neoclasic.
Moare tânăr, la 37 de ani, pe 9 septembrie 1901, şi personalitatea lui este profund legată de cea a epocii în care a trăit, la cumpăna dintre două secole, când se fac bilanţurile societăţii. Henri de Toulouse Lautrec nu a căutat noul cu orice chip, ci a presimţit impulsurile noului ev, ev al transformărilor rapide, al mişcării, al eliberării moravurilor şi viziunilor.
”… Acest Toulouse Lautrec este un mare nerușinat; respinge orice fel de înfrumusețare în desen și culoare. Alb, negru, roșu cu pete mari și forme simple, acesta este stilul său. Nu există altul ca el care să fie capabil să reproducă într-un mod atât de perfect chipurile capitaliștilor stupizi, care stau la mese în compania curvelor care îi mângâie pentru a-i excita ”.
Félix Fénéon