Critica de artă contemporană îl nedreptătește într-un fel pe Gustave Moreau vazând în el mai ales pe profesorul lui Rouault, Matisse, Marquet, Jean Puy, pe pedagogul ce-a știut sǎ lase sǎ se dezvolte personalitatea elevilor sǎi. Moreau este mai mult decât atât. El este un suprarealist avant-la-lettre cu o filosofie personală a misterului și a magicului, omniprezent în creația sa de factură simbolistǎ. Moreau recrează cu imaginația un univers biblic si mitologic, încǎrcat de fantastic, în care obiectul exprimă o lume necunoscută dincolo de aparențe.
După cum observa Mario Praz în Agonia Romantică, “Moreau urmează exemplul muzicii lui Wagner, compunându-și picturile în stilul poemelor simfonice, încărcându-le cu accesorii semnificative care evocă tema principală, până când subiectul a dat tot ce a putut din seva lui simbolică”. Asta face însă ca pânzele lui să fie deseori sufocate de prea multe elemente, de sensuri prea literare și de accente puse pe detaliul superflu.
Pentru Moreau arta trebuie să reprezinte tot ce este mai splendid si mai somptuos in lume. “Dumnezeu este imensitatea și-o simt în mine. Numai într-însa cred”, mărturisea el. “Am încredere în ceea ce simt, nu în ceea ce văd.. Creierul meu, rațiunea mea, mi se par efemere si de o realitate îndoielnică; numai simțirea mea lăuntrică mi se pare eternă și neîndoielnicǎ”.
Lumea sa mitologică și totodată mistică, cu personajele frumoase si senzuale este încărcată de romantism. Tablourile de dimensiuni variate sunt impresionante prin umplerea lor somptuoasă cu migală de bijutier, prin fantasticul elaborat și au acea “frumusețe a inerției” și”necesitate a bogātiei” despre care vorbea criticul Edward Lucie-Smith, ca fiind cele două principii susținute de pictor.
Moreau era conștient de valoarea sa, și deși contestat de unii chiar în timpul vieții, îl adulau multi alții, cum ar fi Huysmans, un naturalist în felul lui Zola, care a descris personalitatea maestrului în romanul său “A Rebours” , după ce făcuse comentarii deosebit de favorabile la adresa pictorului cu ocazia Salonului din 1880: “Moreau este un artist extraordinar. După ce a fost bântuit de Mantegna și Leonardo, ale căror prințese se mișcă prin peisaje misterioase albastre și negre, el a fost cuprins de entuziasm pentru artele hieratice indiene, și, incitat de tonurile febrile ale lui Delacroix, a creat o artă personală, nouă, cu arome nelinistitoare, la început deconcertante”.
Acesta a fost ultimul Salon la care a mai participat pictorul, ce-și fǎcuse debutul pe scena unui astfel de asezământ în 1864, cu tabloul “Oedip” , cucerind sufragiile publicului amator de pictură bună și stranie, în vreme ce de alții fusese considerat “un fel de pastişă după Mantegna, pictată de un student german, ce se odihnește după lucru citindu-l pe Schopenhauer”.
Valoarea artistului a fost recunoscută în 1875 când a primit Legiunea de Onoare. În 1889, a devenit membru al Institutului Franței, iar în 1892 șef de atelier în cadrul Școlii de Belle Arte, unde s-a dovedit a fi un profesor de geniu.
Într-un fel, chiar modul cum își elabora picturile tematic și componistic pentru a intra apoi în cele mai mici amănunte avea o tentă didactică. Despre fiecare, Moreau scria pagini de proză unde își arăta idealul artistic. El dorea “evocarea gândului prin linie, arabesc și orice alt mijloc deschis artelor plastice”, pentru a ajunge la o pictură care “să reflecte deopotrivă frumusețea fizică şi mișcările sufletului, spiritului, inimii şi imaginației”.
Deși nu-i plăcea întotdeauna sǎ o recunoască, Moreau este literaturizant în arta sa, fiind în acelasi timp un vizionar, care “vede” tabloul în cele mai mici detalii de la început. De aceea schițele sale sunt uneori mai echilibrate decât produsul final, unde se vad eforturile pictorului în lupta sa pentru desăvârșirea detaliilor și totodată tendința de a fi exhaustiv.
“Trebuie doar să iubești, să visezi puțin și să refuzi să te simți satisfăcut, sub pretextul simplității, acolo unde este vorba de o opera a imaginatiei…”, spunea Moreau, ale cărui lucrări au o grandoare statică și o mișcare interioară ce însuflețește lentoarea veșmintelor grele, împodobite, senzualitatea unei lumi decadente, unor evocari mistice și satanice deopotriva.
Femeile sale sunt astfel inconfundabile: Salomee senzuale, vorace, fatale, ele impresionează prin caracterul lor puternic, ce le anticipează pe femeile lui Klimt și au rădăcini adânci în istoria picturii. Chiar Leda, în îmbrățișarea lui Zeus sub forma unei lebede, adevǎrat cliseu renașcentist capătă la Moreau umbre misterioase, un fel de psihologie a nevăzutului, un dramatism al legăturii interzise și cu atât mai excitante.
În general femeile au personalitǎți mai puternice decât bărbații în tablourile lui Moreau, unde masculinitatea pare androginǎ, și tinerii sunt efebi cu trăsaturi feciorelnice. Femeile sunt forțe negative, periculoase, demonice. După Zola, Moreau își “pictează visele, nu unele simple și naive cum visează toată lumea, ci unele sofisticate, complicate, enigmatice”. Pictorul însuși se caracteriza drept “muncitor care asamblează visele”. El i-a influențat și pe artiştii generației 1880 spunând: “Inspirația nu este niciodată subiectul ci se află în sufletul artistului și nu contează felul cum sunt folosite materialele aflate la dispoziția artistului”.
Odilon Redon era fascinat de arta lui Moreau, de felul cum lumea stranie a nevăzutului, se poate reflecta în amănuntul cu miez al unei picturi.
Încă din timpul vieții, Moreau a hotărât să-și amenajeze pe cheltuiala sa un muzeu, mǎrind casa părinților și propriul atelier din cartierul parizian Saint Lazare pentru a-și expune lucrǎrile, exaltându-le calitățile, subliniindu-le unitatea stilului şi virtuțile plastice decorative.
Clădirea a fost terminată în 1896, cu doi ani înaintea morții artistului în vârstă de 72 de ani. Astăzi, acest muzeu adăpostește peste 6000 de picturi, desene, acuarele și sculpturi de ceară, pe lângă documente și mobilier ce-au aparținut pictorului, sau mărturii despre prietenia pe care i-a purtat-o tinerei Alexandrine Dureux, moartă în floarea vârstei.
Se poate urmǎri trecerea artistului de la pictura academică, la cea simbolistă, pentru a ajunge la simplificări și epurări de factură modernă spre sfârşitul vieții. Pe lângă picturi, în muzeu se pot vedea desenele pregatitoare pentru tablouri ca Pretendenții, Jupiter și Semele, Năluca și altele.
Călătoria în Italia din 1857 a fost extrem de importantă pentru definirea registrului său poetic și a repertoriului său plastic. Atunci el a vizitat Roma, Veneția și Florența, a cunoscut arta clasică și a făcut copii după maeștrii Renasterii, precum Michelangelo si Mantegna. L-a interesat deopotrivă mitologia lui Ovidiu, lumea creata de Dante si căutările lui Leonardo, precum si robustețea coloristică a picturii venețiene.
Unul dintre primii conservatori ai muzeului a fost chiar elevul sǎu, pictorul Georges Rouault.
«În istoria oficială a picturii, Gustave Moreau rămâne marele ignorat (.. .). Îl sorteau desigur uitării înclinările sale schizofrenice și oedipiene (marea lui durere a fost moartea mamei sale), ici colo dominate și disociate, ca în admirabila Semela, de fapt un testament. Dar peste acest univers somnambul, în care legendele orientale si grecești, sau incursiunile intâmplătoare prin gradina “doamnei cu inorogul”, par create din nou de un giuvaregiu paramnezic, domnește însuși Ochiul magic, asa cum apare el în unele amulete, de atunci uitate ale Gnozei”. André Breton
