Vermeer: Sfinxul din Delft recrează obiectele cu lumina

Îmi amintesc o expoziție Vermeer la Haga, în 1996. Cu ocazia acelui eveniment adevărate itinerarii au fost concepute pentru a conduce o puzderie de turişti de toate vârstele într-un fel de pelerinaj prin locurile pe unde a trecut marele pictor olandez: de la Delft – oraşul în care Johannes s-a născut in octombrie 1632 – la Haga, unde Muzeul Mauritshuis a găzduit retrospectiva Vermeer cu 22 de tablouri dintre cele 34 câte sunt cunoscute din creaţia pictorului. Palatul de secol XVII din centrul oraşului Haga era efectiv asaltat de lume – în camerele relativ mici, câteva zeci de persoane se înghesuiau să vadă tablourile maestrului olandez din Epoca de Aur. Îmi amintesc cum, fiind scundă de înălțime de abia puteam sa văd pe vârfuri printre capetele vizitatorilor tablourile de mici dimensiuni ale lui Vermeer. Și acum, după atâția ani, lumina din ele mă seduce uimindu-mă, cu aceea senzație atat de bine redată de cuvântul englezesc awe (adică admirație, sentiment de respect, venerație etc.) Echilibrul vizual, calmul, transparența, magnetismul tablourilor lui are un impact durabil asupra privitorului.

În urmă cu 300 de ani, o licitaţie publică adjudeca 21 de pânze Vermeer din colecţia sotiei sale. În secolele ce-au urmat se cunosc puţine amănunte despre avatarurile operei sale pentru ca în 1866 să-i fie reinventariată creaţia de către jurnalistul Théophile Thoré-Bürger. Doar 15 tablouri sunt semnate şi majoritatea nu sunt datate. Multă vreme viaţa şi creaţia sa au fost înconjurate de mister, de aceea poate deseori a fost numit de critică „Sfinxul din Delft”.

Cum lucra? Folosea oare o cameră obscură pentru realizarea măiestrelor perspective cum s-a crezut până acum sau un cui înfipt în tablou într-un punct de fugă central de care prindea o sfoară pentru trasarea planurilor? Unele tablouri mai mari prezintă imperceptibil urma cuiului. Era Vermeer oare un  solitar cum s-a spus, ce se izola în casa sa “hanul Mechelen” din Delft cu familia, alături de Catarina şi numeroșii lor copii? S-a aflat însă că el avea diferiţi mecena, chiar personaje de la curtea regală din Haga, iar atelierul său era des vizitat de localnici şi străini fascinaţi atunci cum suntem noi astăzi de perfecţiunea imaginilor vermeeriene. Johannes a fost de altfel de două ori conducătorul breslei pictorilor din Delft, iar în tablourile sale el a înfăţişat cele trei industrii locale ale oraşului: ceramica, vitraliile şi tapiseria.

Johannes Vermeer a fost al doilea copil și singurul băiat al lui Reynier Jansz și al sotiei sale Digna Baltens. Bunicul din partea tatălui era croitor. Iar tatăl său se ocupa cu fabricarea și comercializarea unei țesături elegante din mătase și bumbac sau lână (caffa) , cu hanul Vulpea Zburatoare și ulterior cu un han mai mare numit Mechelen, unde făcea și comerț cu opere de artă. Uneori avea probleme cu poliția, ca atunci când în timpul unui scandal este rănit un soldat.

Nu se știe cum de s-a apucat Jan de pictură și cine i-au fost profesorii. Posibil că a frecventat cursurile academiei conduse de pictorul Rictwijk, apoi a lucrat in atelierul lui Leonaert Bramer. Unii cercetatori cred ca ar fi fost ucenicul lui Carel Fabritius, un elev al lui Rembrand. Cert este însă că începe ucenicia pe când tatăl său este încă în viață și continuă dupa moartea acestuia (1652) și dupa ce se căsătorește un an mai târziu cu Catharina Bolenes (Bolnes) și trece la catolicism, la insistențele soacrei, o femeie mai avută decât el, cu care cuplul va împărți caminul familial. Catarina apare în multe din scenele de gen și interioarele pictate de artist. Tot în 1653 Vermeer intră în Breasla Sfântului Luca, a artiștilor și meșteșugarilor, ca o recunoașteree a talentului și îndemânării sale. El lucra încet și atent, folosind pigmenți scumpi și cu o abilă mânuire a efectelor de lumină obținute din culoare. Totodata în aproape toate compozițiile sale apare același tip de interior, probabil din casa lui din Delft, cu aceeași mobilă si decorațiuni.

Oare se aseamănă interioarele sale cu cele existente în vremea lui? S-ar părea că nu. Dalele ce alcătuiesc în general podeaua interioarelor sale sunt folosite mai ales pentru sublinierea perspectivei căci ele nu se găseau nici în cele mai bogate case burgheze, aşa cum candelabrul din tabloul său „Arta picturii” se întâlnea mai ales în biserici.

În tablourile sale, ce reiau modulat tema interiorului, în care unul sau mai multe personaje, cele mai multe feminine, înveşmântate fără ostentaţie, cântă la virginal, citesc o scrisoare sau se uită în oglindă, Vermeer acordă mai multă importanţă compoziţiei decât oamenilor. Fiecare trăsătură de penel pare rezultatul meditației, cu un echilibru al pensulaţiei realizată adeseori prin adăugarea de tuşe luminoase ce construiesc forma într-o manieră într-un fel pre-pointilistă.

Acordul umbrelor şi al reflexelor luminoase sunt de o extremă modernitate, vestimentaţia personajelor sau detaliile de mobilier împrumutând din tonuri spaţiului ce le înconjoară. El foloseşte astfel deseori arbitrar lumina, acordând mai multă importanţă unor detalii decât altora. Vermeer făcea ca şi alţi pictori din vremea lui experienţe optice, cercetând efectele luminii asupra formelor.

În spaţiul aproape mereu acelaşi al compoziţiilor sale, el experimentează plastic, dincolo de realism sau căutând să releve esenţa realităţii. Pentru el, pictura este luciditate şi cunoaştere, este expresia plenitudinii şi unităţii lumii de care vorbea Spinoza. Perspectiva la Vermeer este deseori întreruptă de suprafeţe verticale. Uşile deschise creează câmpuri de lumină ce dau echilibru întregului caracterizat printr-o puritate ortogonală în care culoarea re-inventează obiectul ascultând de exigenţele viziunii.

Vermeer a murit tânăr la 43 de ani din cauze necunoscute. Moartea lui a fost misterioasă ca întreaga lui viaţă ce oferă puţine elemente biografice. Totuși el pare că trăieşte încă în interioarele sale imaginare alături de delicatele femei ce uneori cântă la un instrument sau citesc o scrisoare (de dragoste).

Amintirea lui Vermeer este vie in Delftul pe care l-a pictat în puţine tablouri dar cu adâncă, inconfundabilă vibraţie.

Vermeer trăieşte în toţi cei ce-i privesc tablourile cu respect şi admiraţie.