28 octombrie 1697 – 19 aprilie 1768
„Canaletto pictează cu atâta precizie și viclenie încât ochiul este înșelat și crede cu adevărat că este realitatea însăși ceea ce vede și nu o pictură”.
Turiştii englezi care făceau Marele Tur al Italiei la începutul secolului al XVIII-lea erau cuceriţi de peisajele urbane ale veneţianului Canaletto. Atmosfera proaspătă, transparenţa aerului care nu împiedecă un simţ al misterului, al intrigilor amoroase chiar bănuite în spatele faţadelor somptuoase sau pe străzile mărginite de apele lagunei, ori trepidaţia negustorească din oraşul de la Adriatica se simţeau în opera fermecătoare a maestrului. Exista totodată un sens al monumentalului şi privirea putea să se piardă în infinitul unei perspective, în deschiderile largi ale vastelor pieţe sau chiar în mulţimea de oameni adunată pe rivele oraşului cu ocazia vreunei festivităţi. Pentru că pictorul era expert al detaliului şi al compoziţiei care, datorită unghiului ales pentru a reproduce cu fidelitate natura pe pânză, putea să domine spectatorul sau să-l indroducă în intimitatea unor scene de viaţă pitoreşti.
În octombrie 1697 când Giovanni Antonio Canale supranumit Canaletto a văzut lumina zile, Veneţia se afla pe panta gloriei sale, declinul neîmpiedecându-i însă pe locuitorii lagunei să se desfete în interminabile petreceri. Teatrul era ca de obicei la mare vază, iar oraşul însuşi arăta ca un enorm decor unde clădirile erau protagonistele istoriei. Părinții săi, mama Artemisia Barbieri și tatăl Bernardo Canal (Canaletto înseamnă „Micul Canal”) erau membri clasei aristocratice care includea „nobili și ‘cetățeni originari’. ” Canaletto a fost întotdeauna mândru de strămoșii săi și a înscris stema familiei în lucrările preferate, uneori aceasta ținând loc de semnătură. Tatăl, pictor scenograf baroc, i-a insuflat fiului său plăcerea picturii dându-i primele lecţii. L-a luat chiar asistent pentru montarea decorurilor de teatru pe care le picta într-o Veneţie magică şi exuberantă. Acest lucru l-a ajutat pe Giovanni să deprindă o perspectivă precisă și mai ales să înțeleagă efectul de trompe l’oeil, capacitatea fundalurilor meşteşugite de a reda contextul arhitectonic al acţiunii pieselor de teatru sau interioarele bogate ale palatelor din lagună. Au creat decoruri pentru opere de Fortunato Chelleri, Giovanni Porto și Antonio Vivaldi. În 1718, Canaletto și-a însoțit tatăl la Roma pentru a face scenografia unor opere ale lui Alessandro Scarlatti. La sfarsitul acestei călătorii, a hotărât să abandoneze designul teatral și să se dedice picturii de peisaj citadin. La începuturile sale, Canaletto a fost influențat de vedutistul roman Giovanni Paolo Pannini și de profesorul său peisaj urban, Luca Carlevaris, pe care îl depașește și căruia “îi fură” într-un fel clientela cu meșteșugul său bine stăpanit și calitatea de a transforma o vedută într-o operă dinamică și însuflețită.
Tânărul artist îşi încearcă mai întâi mâna la capricii, „fantezii arhitectonice”, după care pictează vederi citadine. El ştie să folosească o tehnică ce îmbină gustul veneţian pentru culoare şi luminozitate cu trăsătura precisă a liniei, de inspiraţie flamandă, atentă la detaliu. La început se serveşte pentru încadrare de o cameră obscură. Primele opere sunt mai provocatoare, speculează stări atmosferice ca nişte răbufniri de sentiment, păstrând însă echilibrul componistic pe care îl sprijină cromatic pe culori întunecate. Aproape că se simte umiditatea aerului sub cerul cuprins de furtună.
Începând din 1746 adoptă un duct mai liber, o pensulaţie mai suplă, mai luminoasă, şi îşi îmbogăţeşte paleta cu tonuri sidefate de roşu şi auriu. El face crochiuri în faţa motivului şi îşi notează culorile, iar datele pe care i le furnizează camera obscură, respectiv veduta inversată şi oarecum distorsionată ca perspectivă, le prelucrează în atelier, în trompe l’oeil, folosind pânze preparate cu mai multe straturi de clei diluat şi colorat în nuanţe de ocru sau alb-gri în funcţie de starea pe care vrea să o comunice. Camera obscura era o cutie unde lumina pătrundea printr-un mic orificiu pe o oglindă unghiulară, creand o imagine reflectată exactă. Cu ajutorul acestui dispozitiv arta sa a devenit poezie, spunea criticul Roberto Longhi.
Această topografie estetică care pare să eternizează un moment din viaţa oraşului cu rigoarea şi spontaneitatea unei fotografii, i-au adus mulţi clienţi, mai ales englezi, care achiziţionau operele lui Canaletto cu plăcerea suvenirului vizitei într-un falnic oraş. Picturile sale meticuloase si armonioase compozițional erau foarte cautate de turistii bogati. Atunci când numărul lor descreşte din pricina războiului de succesiune din Europa pentru tronul Spaniei, Canaletto a decis să mearga el la bani mai ales ca în Marea Britanie apăruse o arhitectură eclectică și țara insulară avea o efervescență științifică și culturală care îl atragea. Pleacă așadar în Anglia unde va rămâne nouă ani, din 1747 pana in 1755, şi va picta pentru protipendadă, mai ales pentru ducele de Richmond.
După un timp însă englezii se satură de vedutele lui londoneze, considerând că artistul nu a ştiut să surprindă esenţa luminii Albionului, mai filtrată decât în strălucitoarea Veneţie, care rămăsese în sufletul artistului, luminându-i pânzele. Aşa că, pictorul revine în oraşul natal în 1755 și este numit prior al Colegiului de pictură. Are un caracter capricios şi mândru, lucru care îi dăunează la alegerile pentru noi membri ai Academiei veneţiene de Arta și Pictură, până în 1763, când este în sfârşit ales membru, deşi operele ultimilor ani au fost criticate pentru stilul superficial şi repetiţia mecanică a temelor sale mai cunoscute. Mai sunt cinci ani până la moartea sa, în aprilie 1768, dar Canaletto pictează la fel de înfocat şi prolific, „fără ochelari” după cum se lăuda. În ultimii ani s-a luptat cu însă sărăcia. Când a murit de o inflamație a vezicii urinare, a lăsat în urmă doar câteva bunuri care, potrivit istoricului J.G. Links, includeau o „investiție modestă într-o proprietate pe care o avea din 1750 și 28 de tablouri nevândute”. Durabilă a fost însa influența sa asupra artiștilor italieni, pe langă nepotul Bernardo Bellotto, Giovanni Battista Cimaroli, Antonio Diziani, Francesco Guardi și Francesco Zuccarelli. Calitatea pe care o dă texturii aerului în cele mai bune opere ale sale constituie o influenţă importantă pentru pictura peisagistică din sec XIX, (de exemplu Paul Sandby). Iar pictura în plein air pe care o practica deseori a condus în timp la impresionism.
Cariera lui Canaletto nu a fost lipsită de controverse. Una este legată de nepotul său, Bernardo Bellotto pe care îl formase ca pictor. Acesta a devenit asistentul lui mai mulți ani înainte de a se afirma el însuși ca artist. Influența lui Canaletto a fost atât de mare asupra lui Bellotto, încât uneori a fost dificil să se facă diferența între opera celor doi artiști. Odată ce Bellotto a ajuns pictor consacrat, s-a folosit de numele unchiului ca să facă bani sau ca să devina la randul lui maestru în țări precum Polonia și Germania, unde Canaletto nu era activ.
Sofisticat și prolific, Canaletto a îmbinat perfect realitatea si imaginația pentru un efect atrăgător. El amesteca subtil efectele soarelui, umbrelor, norilor și a jocului luminii asupra structurilor arhitecturale. În vreme ce colegii lui de generatie pictau in atelier, el mergea în natură, și gravurile sale erau la cald, pline de spontaneitatea pe care “motivul” o avea asupra artistului.
Deşi a pictat şi peisaje din imaginaţie sau interioare, Canaletto rămâne în istoria artei ca pictorul vedutelor veneţiene pe care le-a adus la un grad înalt de perfecţiune, însufleţindu-le cu puterea talentului său expresiv şi poetic.