În 1933, la Paris, Giacometti şi Tanguy l-au introdus pe vecinul si prietenul lor, românul Victor Brauner, în cercul suprarealiştilor conduşi de André Breton. Acesta a recunoscut imediat în tânărul de 30 de ani prototipul artistului din cel de-al Doilea Manifest Suprarealist pe care îl publicase în 1929. Din acel moment și până în 1948 când părăsește mișcarea, Brauner îi articulează plastic himerele, trăirile, obsesiile, spaimele, visele în “pictopoezia” tablourilor, desenelor și sculpturilor sale, regăsindu-se plenar în esența suprarealismului în care topește ca într-un creuzet magic toate tribulațiile sale artistice, cezannist-expresioniste.
Brauner explora dimensiunile visului cu ajutorul unui fel de magie personală: “lirism delicat şi obsesiv, simbologie a visării sau ameninţătoare, puerilitate neliniştită sau dulce alienată” cum remarca Marcel Jean. Francesco Arcangeli observă că provenienţa pictorului din zona carpatică, păstrătoare a unor misterioase tradiţii ce pătrund în teritoriile ocultului, este fundamentală pentru “capacitatea lui de a da fantasmelor sale acel echilibru unde pare să se audă glasul poeticului kleeian, ca un fel de ereditate asumată secret şi fără vreo filieră voită”. Jean Cassou îi consideră opera ciudată, având “o imagistică cu amuzante semnificaţii mistice”. În schimb Marcel Brion, în lucrarea sa de referinţă Arta Fantastică, îl situează pe Brauner în rândul suprarealiştilor de o factură originală, datorită ambiguităţii enigmelor ce-i populează opera cu imagini fantastice. Brauner este “deţinătorul arcanelor profunde”, iar mitologia pe care o practică pare izvorâtă dintr-o religie primitivă, unde frica ancestrală în faţa forţelor necunoscute ale cosmosului, angoasele au căpătat forme umane sau animale. În tablourile lui Brauner există o exacerbare a ego-ului, ce optează pentru adevărata subiectivitate şi îi desfide pe toţi cei ce vor să-i întrerupă marşul triumfal.
“Somnul raţiunii naşte monştri” îşi intitula Goya unul dintre capricii. La Brauner iraţionalul este un fel de exorcism misterios al străfundurilor inconştientului, unde toate vârstele fiinţei se întâlnesc într-un numitor comun ce îmbină demonicul cu angelicul, scoţând la iveală când una când alta din feţele ascunse ale umanului. “Opera lui Brauner – scrie Brion – apare ca un conflict între nălucirile fantastice, venind din teritoriul inexplicabiului, şi figuri ezoterice comparabile cu cele din vechile tratate de alchimie sau din ilustraţia naivă a cărţilor de tarot”.
Probabil că l-au influenţat şi şedinţele de spiritism la care a asistat dus de tatăl său în copilăria sa în România, unde s-a născut în iunie 1903, la Piatra Neamt, o zona bogată în legende și simboluri, al treilea din cei șase copii ai unui fabricant de cherestea evreu. In copilărie locuiește un timp cu familia la Viena, într-o perioadă dinaintea primului război mondial în care capitala imperiului era în toiul efervescenței culturale care îmbina modernismul cu constructivismul si expresionismul cu erotismul. Revenit în Romania in 1914, Victor a urmat Școala evanghelică din Brăila, perioadă când a început să fie pasionat de zoologie, apoi frecventeaza Școala de Arte Frumoase din București (1919–1921) și Academia Liberă de Pictură a lui Horia Igiroșanu. Începe să picteze în Cimitirul Bellu. Il fascinează mormântul Iuliei Hasdeu. In 1920 pleacă la Falticeni. Întâlnește o somnambulă, a cărei amintire îl va bântui. La început este atras de Cézanne și valorările acestuia în construcția tabloului apoi trece prin diferite faze: dadaism, expresionism, cubism, constructivism.
Anii ’20 sunt evervescenți ca avangardă în Bucuresti. In 1924 are loc prima expoziție internațională organizată de revista Contimporanul, cu artiști invitați din Europa, între care Brâncuși, cu o panotare neobișnuită și mai ales cu recepția publicului inedită: se mergea pe sub o scara într-o cameră întunecoasă unde trei persoane în jurul unei mese slab luminată, explicau dorința de a șoca a noii arte. Încă de la prima sa personală în 1924, la Galeriile Mozart din Bucureşti, el demonstrase un sens acut al imaginii fantastice, o preocupare pentru lumea sa interioară, un gust pentru magicul straniu, pentru vraja creaturilor nopţi şi un deosebit simţ al poeticului picturii. De altfel, tot la acea dată, Brauner fondează impreună cu poetul Ilarie Voronca revista “75 HP”, unde propunea un nou mijloc de expresie pe care îl botează ‘picto-poezia’.
În 1930 ajunge la Paris, unde lucrează un timp în atelierul compatriotului său, Constantin Brâncuşi, care il școlește intr-ale fotografiei, înainte de a se alătura grupului suprarealist. Originalitatea sa este lăudată de Breton în 1934, atunci când Brauner expune pentru prima oară la Paris, în Galeria Pierre. Nu vinde nimic și revine în Romania, pentru a se stabili definitiv in Franta în 1938, unde ajunge cu acte false (scrie că e născut in Alsacia) pentru a se pune la adăpost și datorită condiției lui de evreu.
Metamorfozele chipului uman pe care le urmăreşte în pictura de la acea dată sunt evidenţa unei firi introspective, dornică de a vedea cum spiritul poate transforma materia, cum contextul schimbă omul, cum timpul şi spaţiul guvernează metempsihoza ca în Straniul caz al d-lui K. În tablourile lui au o mare pondere fiinţele ambigue, drumurile ce nu duc nicăieri, cerul pictat cu realism, înourat sau neted, purtător de hieroglife simbolice. Ascendenţa sa ebraică îi conferă poate meşteşugul incifrărilor hieratice.
In 1936 se înscrie în Partidul Comunist roman. Tot pe atunci începe o serie a unor manechine cu proteze sexuale intitulată Anatomia Dorinței.
Mai mult decât în opera altor suprarealişti, la Brauner se simte suflarea magică a premoniţiei, a cunoaşterii viitorului, pe calea unui simţ misterios ca cel al ghicitorilor în palmă sau prin practicile divinatorii. Un exemplu este autoportretul său din 1931, unde se înfăţişează fără ochiul stâng. În mod simbolic acest ochi “închis afară ce înăuntru se deschide”, ca în basmele populare, ar putea să se refere la acea dualitate de care vorbea Brion, “care amalgamează formele obişuite cu întâlnirile de vis”, combinând realul cu irealul, vizibilul cu invizibilul, palpabilul cu anamorfozele, elementele veridicului cu cele ale imaginarului.
Dar reprezentarea ochiului apare obsedant în opera sa. Este un Oedip Modern. Ochiul este un personaj hibrid ce merge pe Ultimul drum într-un tablou din 1937 care poartă chiar acest titlu, în întâmpinarea unui fel de minotaru cu coarne în loc de privire ce-şi ţine un ochi ciclopic într-o mână mecanică, în vreme ce altul, “gânditor” stă la marginea drumului, aşezat pe un ochi gigantic, într-un peisaj metafizic, ce aminteşte de spaţiile lui De Chirico. Într-o altă pânză, din 1932, Peisajul mediteranean este tot un fel de drum în perspectivă, cu patru personaje, dintre care una pare să-l reprezinte pe pictor. Acesta are ochiul stâng străpuns de un instrument pe mânerul căruia se află majuscula D.
Cum spunea Sarane Alexandrian, în excelentul volum apărut în 1969 Arta Suprarealistă, niciodată idea de “mesaj” mediumatic nu a fost susţinută mai eficient decât în cazul lui Victor Brauner. Şi aceasta din pricina întâmpării tragice din 1938. Pe 27 august, anul acela, în vreme ce se aflau la o petrecere, a izbucnit o ceartă între doi prieteni de-ai săi. Încercând să-i separe, Brauner a fost lovit de o sticlă aruncată de Oscar Dominguez, care i-a scos ochiul stâng. Toţi cei prezenţi au fost cutremuraţi de groază, mai ales că Victor părea să fi anunţat de mult accidentul în acele tablouri premonitoare. După acest eveniment ce i-a marcat profund viaţa, pictura lui Brauner s-a schimat, a părăsit zona satirei pentru a intra într-un univers magic, unde s-a lăsat condus şi de operele lui Cornelius Agrippa şi Paracelsus pe care a început să le studieze
Este “perioada Himerelor”. Stranietatea pânzelor sale creşte, un fel de totemuri le invadează demonstrând atracţia pictorului pentru ocult şi pentru miturile hermetice. Cum se poate vedea în pânzele Spaţiul psihologic şi Viaţa interioară din 1939. “Forţele onirice acţionează şi însufleţesc totemismele istoriei noastre adevărate, adică cea a vieţii”, scria Brauner. În perioada războiului se refugiază într-un sat din Alpi, unde face “fumages”, adică desenează folosind fumul lumânărilor, şi lucrează în encaustică pe teme inspirate din studiile sale de magie.
În anii ’40 opera sa este străbătută de angoasa existenţială ce se făcea simţită în mai toate zonele artei. Anii de după cel de-al doilea război mondial nu mai dau timp visării, nici măcar de sorginte suprarealistă. Cum observă F. Arcangeli, înrudirea spirituală a lui Brauner merge spre artişti foarte diferiţi de cei din generaţia sa: de tipul lui Fautrier, Giacometti, Dubuffet, Gorky.
In perioada razboiului cand conditia sa de evreu si artist îl face cu precădere vulnerabil își petrece timpul in sudul Frantei, in clandestinătate, alături de soția sa Jacqueline, protejat de obiecte totemice si dedicat studiului Cabalei. Refugiindu-se într-o lume de vis, alchimie, spiritism, tarot el pictează febril, experimentând cu diverse tehnici si forme în tablouri si câteva sculpturi sau obiecte magice.
Sunt ani când Europa, ruptă între mareele totalitarismului şi consumismului de tip capitalist, îşi caută în plastică rădăcini ce coboară simbolic spre zonele antropogenezei fizice şi psihologice, ce iau forma gestualismului şi a informalului, căutând în zorii artei imboldurile unei noi concepţii despre frumos. De aceea şi Brauner caută un nou drum în artă, întors la Paris în 1947 începe o serie de experimente spirituale şi plastice, iar în 1948 se rupe de grupul suprarealist, abandonând perioada magică pentru a exprima în lucrările sale o mitologie complexă, cum se vede în ciclul Onomatomania, din 1949, şi Cei De Dincolo din 1952.
În anii ’60, locuieşte la Varenge şi filosofia pânzelor lui se înseninează, devine mai panteistă, iese din teritoriile “crepusculului” pentru a intra în zona speranţei.
Victor Brauner moare în 1966, la fel ca André Breton, Hans Arp, Alberto Giacometti, Frederick Kiesler. Anul 1966 marchează sfârşitul suprarealismului ca mişcare organizată. Deşi Brauner i-a aparţinut doar o anumită perioadă din viaţa sa de artist, totuşi se poate spune că poezia misterului ce a caracterizat acest curent, i-a străbătut opera ca un nervum rerum.
In plina pandemie, începând cu 18 septembrie 2020 și probabil, cum se preconizează, pana pe 25 aprilie 2021, Muzeul de Arta Moderna din Paris găzduiește o retrospectivă cu peste o sută de lucrări ale lui Victor Brauner, suprarealist genuin și genial, urmărindu-i traiectoria artistică de la începuturile în România la afirmarea în Franța alături de suprarealisti sau independent de aceștia din 1949 în 1966 și intitulată “Je suis le reve, je suis l’inspiration”.