28 noiembrie 1757 – 12 august 1827
William Blake nu a avut succes în epoca sa. A fost apreciat doar de o mână de oameni, din ce în ce mai puțini pe parcursul vieții și a avut o singură expoziție personală, în 1809, în casa fratelui său, cu o singură recenzie care a văzut în lucrările lui doar un talmeș-balmeș de idei, considerându-l pe artist bun de balamuc. De altfel, aceasta era părerea generală despre Blake: un excentric, cam nebun și pisălog, care nici măcar nu desenează ca lumea. El însuși, atunci când s-a însurat cu o fată frumosă și analfabetă, i-a spus acesteia: „Dacă ți-a milă de mine, te voi iubi!”. William Blake simțea din plin respingerea mediului artistic și îl afecta acest lucru, preferând să se retragă în propria lume a viziunilor unde la început Demiurgul este o entitate pur negativă pentru ca treptat, acest Zeu suprem al universului său imaginar să permită, mai îngăduitor, mântuirea.
Și totuși, Blake era departe de a fi nebun. El a fost vizionar la propriu și la figurat, a gândit o mitologie personală și chiar, pentru a le cânta în strună ocultiștilor, a pretins că vede ca realități palpabile figurile mitice, istorice ori inventate ce-i populau viața sau creația. Pe de altă parte a avut viziunea unei noi arte, care respingea academismul steril și insufla sentiment și emoție, trăire maximă, în atmosfera neoclasică a vremii sale, ca unul dintre primii romantici și cel mai original. Chiar azi părerile despre Blake sunt împărțite, unii îl consideră un excentric straniu în vreme ce alții cred despre el că a fost spiritul cel mai profund al epocii sale, și că opera sa este mult prea puțin cunoscută comparativ cu imensa ei valoare.
Totuși, Blake nu a apărut întâmplător și chiar dacă dă impresia că s-a format la marginea epocii totuși și-a formulat viziunea în limbajul contemporanilor săi și nu a fost singurul profet în lumea sfâșiată de cutremurul politic, social și psihologic provocat de revoluția franceză.
Europa occidentală stătea pe un butoi cu pulbere în a doua jumătate a secolului XVIII. Oamenii își puneau tot mai multe întrebări, descoperirile științei și enciclopedismul deschiseseră ochii către vizibil și treziseră un dor nespus de invizibil, de ceea ce nu poate fi tradus în termeni exacți, inefabilul, dumnezeirea. În neliniștea generală, ca în toate timpurile de răscruce au apărut numeroși milenariști, cu scenarii escatologice privind sfârșitul anunțat al lumii.
Chiar în anul în care se naște Blake, 1757, teologul suedez Emanuel Swedenborg publica una dintre lucrările sale mai puțin cunoscute intitulată: „Judecata de Apoi retrospectivă”: De Ultimo Judicio Et De Babylonia Destructa, unde afirma că Ultima Judecată tocmai avea loc în „cerurile spirituale” de unde Dumnezeu vedea că biserica își pierduse adevărata identitate, mila și caritatea. Swedenborg începuse să aibă viziuni din 1744, când, spunea el, a conștientizat îndemnul Domnului de a scrie o doctrină menită a reforma Creștinismul, și pentru a se documenta în acest scop putea să viziteze în voie Raiul și Iadul și să vorbească cu îngeri, demoni și alte spirite. Swedenborg a avut o mare influență asupra lui Blake, Goethe, Lavater, Jung iar Kant a vorbit despre capacităţile de clarvăzător ale acestuia în lucrarea Visurile unui vizionar, referindu-se mai ales la modul în care suedezul a descris marele incendiu de la Stockholm, deși se afla la o depărtare de peste 500 km.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea se înmulțesc profeții, tămăduitorii, ocultiștii, francmasonii, rozacrucienii și fanaticii religioși, precum Joanna Southcott, care pretindea că are darul limbilor și s-a autodeclarat femeia Revelației a 12-a, încredințată că este însărcinată cu cel de-al doilea Mesia ”Shiloh”, înainte de a muri de hidropizie după ce reușise să se înconjoare de o sumedenie de adepți.
Prizat de public era și conceptul magnetismului animal dezvoltat de medicul și astrologul german Franz Anton Mesmer, care a condus la dezvoltarea hipnozei în veacul următor, iar vindecările prin credință propovăduite de pictorul Loutherbourg erau deopotrivă atractive în epocă. Există numeroase indicii care îl leagă pe Blake de toate aceste mișcări. Picturile si scrierile sale făceau parte dintr-un mesaj vizionar și erau publicate sub forma unor cărți profetice cu anluminuri. Totuși nu oferea nici remedii nici formule patentate pentru salvare, ci mai degrabă revelația perspicacității sale de artist inspirat. „Talentul gândește, geniul vede”, declara el.
Pentru Blake „Iisus și apostolii erau cu toții artiști” și creativitatea nu avea nimic de-a face cu raționalul. Spre deosebire de Swedenborg, el nu a încercat să alinieze misticismul cu iluminismul. Pe Blake nu îl impresionau miracolele săvârșite de Christ. Pentru el adevăratul mesaj al Mântuitorului purcede direct din spiritul subversiv al creștinismului primitiv, înainte ca acesta să devină o religie instituționalizată. Considera că spiritul credinței autentice fusese păstrat datorită artei. Pe Iosif din Arimatea – apostolul secret care se crede că a adus creștinismul în Anglia – l-a reprezentat ca pe unul dintre „apostolii gotici care au construit catedralele în ceea ce numim epocile întunecate”. Pentru el misiunea artistului era să transpună în cuvânt și imagine o viziune sublimă: ”să vezi lumea într-un fir de nisip / și cerul într-o floare de câmp/ să ai infinitul în palma mâinii tale / și eternitatea într-o oră”. Experiența trebuie să vină din inspirație și prin acțiunea simțurilor considerate „principalele deschideri ale sufletului”.
Blake respingea separarea intelectuală dintre minte și corp și considera că realitatea, vizibilul trebuie privit într-un sens neoplatonic ca manifestare a unei entități superioare. Chiar și cele mai avântate viziuni ale sale păstrează legătura cu realitatea terestră în care trăia. În toate cărțile sale profetice face aluzii la situații contemporane lui. Poemul său cel mai extatic, Ierusalim, de exemplu, este plin de referințe la Londra, orașul lui Blake. Doar recunoscând acest continuum, se poate revela Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Blake credea în puritatea omului arhaic și a copilului, considerați a fi cel mai aproape de Divinitate și a adoptat un stil care friza voit naivitatea și un oarecare primitivism, într-un demersul arhetipal, bazat pe studierea minuțioasă a miturilor antice. El are o admirație nemăsurată pentru poezia primitivă, pentru Homer și Hesiod, barzi ce păstraseră legendele Greciei înainte de a fi alterate de civilizație.
În căutarea purității originale, contemporanii lui Blake se întorc și ei la legendele Olimpului, la propria istorie timpurie, la Dante și legendele Nibelungilor. În epocă face furori saga ossianică, inventată de James Macpherson în 1762. Acest Homer occidental, bardul legendar galez Ossian a satisfăcut așteptările eroice ale veacului. Personajele sale erau curajoase și curtenitoare, mai potrivite cu vederile moderne decât grecii homerici puși pe harță și gâlceavă. Chiar casa lui Napoleon de la Malmaison era decorată cu scene care combinau legenda corsicanului cu cea a eroicului galez Ossian. Pentru Blake, saga ossianică a fost un izvor nesecat de inspirație, atât ca formă cât și ca fond, adaptând chiar metrul acestor poezii în cărțile sale profetice. Din poemele ossianice el a preluat și esența primitivă a numelor. Pentru a fi în armonie cu aspectele naive ale poeziei sale, Blake și-a limitat tehnica picturală la un desen explicit și ușor stângace, colorat cu tempera, pe care îl numea „frescă” și îl prefera efectelor de culoare și iluzionismului picturii în ulei.
Precum Schiller care a declarat că „un adevărat geniu este ingenuu sau nu este”, Blake spunea că doar protejând inocența originală a omului se putea păstra viziunea. El respingea afirmația lui Reynolds că omul acumulează cunoștințele după naștere, considerând dimpotrivă că omul se naște cu toată această cunoaștere. Pentru Blake, arta era o experiență religioasă și dintre stiluri îl prefera pe cel gotic, considerând arta greacă prea matematică, mecanică. Contacul cu formele clasice l-a avut din copilărie, când tatăl său, fabricant de ciorapi la Londra, îi aducea desene după antichități grecești sau după lucrări de Rafael ori Michelangelo pe care el le grava. Blake a rămas un împătimit al lui Michelangelo, care îl influențează și în felul cum comprimă trupurile viguroase ale personajelor sale în spațiul strâmt al gravurilor.
Dragostea pentru artă și pentru religie i s-a dezvoltat în sânul familiei sale londoneze nonconformiste, pioase, din clasa de mijloc, unde a fost al treilea din șapte copii. Nu a mers la școală și a fost educat acasă de mama Catherine, care aparținea bisericii Moraviene și a avut o mare influență asupra sa. Pentru că de mic dorea să devină artist, tatăl său l-a încurajat și l-a înscris la cursuri de desen. Era deopotrivă pasionat de poezie și-i citea pe Ben Johnson și Edmund Spenser. Părinții nu aveau prea mulți bani să-l înscrie la o instituție de artă prestigioasă așa a ajuns mai întâi la gravorul William Ryland, de la care a plecat însă repede pentru că a avut viziunea acestuia în spânzurătoare, ceea ce de altfel chiar s-a întâmplat câțiva ani mai târziu, când Ryland a sfârșit în furcă pentru înșelăciune.
Apoi Blake a intrat în atelierul tipografului James Basier unde a stat șapte ani. După standardele vremii acesta avea un stil cam învechit, tradiționalist, totuși tânărul a învățat meserie alături de el și mai ales i-a folosit faptul că Basier l-a trimis să facă copii după biserici gotice din Londra și după monumente funerare din Westminster Abbey. Ulterior a asistat la cursurile Academiei Regale, care i-au lăsat un gust neplăcut, mărturisind nu o dată că și-a pierdut vigoarea tinereței și geniul sub „opresiunea lui Joshua Reynolds si a bandei sale de șarlatani”. În 1779, la 22 de ani a început să expună acuarele pe teme istorice într-un stil linear liniștit, în felul academiștilor imaginativi ca Fussli. Participa totodată la cercuri intelectuale la modă, unde intra în contact cu radicali precum William Godwin și Mary Wollstonecraft, apărătoare a libertății femeii, ceea ce se potrivea opiniei lui despre libertatea sexuală.
În 1789 publică Cântecele inocenței și în 1794 Cântecele experienței, două volume de poeme cu mesaje contradictorii. Dacă în primul afirmă credința în bunătatea umană naturală și omul este considerat personificarea Imaginii Divine, plină de dragoste, compasiune, milă și pace, în Cântecele experienței susține exact opusul. Acestea reflectă trecerea sufletească a lui Blake de la sentimentele de speranță și încredere în legătură cu Revoluția franceză la dezamăgire atunci când este instaurat regimul terorii și forma umană divină ajunge să reprezinte cruzime, gelozie, ură. Pentru a-și pune în operă mesajul vizionar el se îndepărtează de cărările bătătorite în artă inventând o formă simplă de gravură în relief, pe plăci de aramă cu un lichid rezistent la acid, pe care putea să le imprime singur fără a avea nevoie de o tiparniță complicată. Gravurile erau ulterior colorate și legate cu ajutorul fidelei sale soții Catherine. La Blake cuvântul și imaginea se află în strânsă legătură, pe aceeași planșă, ca în manuscrisele medievale cu anluminuri. Ilustrațiile ajută la reliefarea aspectelor spirituale și morale ale textului. Spirit profund religios, el și-a făurit o lume proprie cu o mitologie personală și s-a opus canoanelor academice. Conceptele și imaginile religioase sunt primordiale în opera lui Blake. El credea că este încurajat să scrie de Apostoli care chiar îi citesc lucrările. De asemenea spunea că vorbește zilnic cu duhul fratelui său mort care îi dă sfaturi utile în privința scrisului.
În poemele sale creatorul suprem este Urizen – un geniu al răului pentru că lumea este rea. Într-un poem acesta crează lumea cu un compas care strălucește ca un fulger într-o noapte cu furtună. Dumnezeu, numit de Blake Elohim, este cel care a separat cerul de infern atunci când l-a alungat pe diavol, deci el a creat răul. În Căsătoria cerului cu infernul din 1793 diavolul afirmă că energia este o plăcere eternă și răul omniprezent, ca un impuls primitiv. Cărțile profetice ale lui Blake vorbesc despre represiunea energiei care poate să fie politică în volumele America și Europa – o profeție, socială în Urike și sexuală în Viziunile fiicelor albionului, unde condamnă absurditatea căsătoriei fără dragoste și apără dreptul femeii la împlinire deplină. Blake credea că drumul spre adevărata înțelepciune este arătat de intuiție și imaginație. El nu desena după natură ci reproducea în gravurile sale acuarelate adâncurile propriului suflet mistic-vizionar-profetic. Nu ținea la o reprezentare exactă a formelor, căci vroia ca lucrările sale să transmită o emoție, un sentiment, sensuri adânci deci nici proporțiile riguroase nici corectitudinea seacă a desenului nu contau.
Treptat Blake va depăși sentimentul de chinuitoare neliniște și opresiune reflectând tot mai mult în opera sa un mesaj încurajator de pace și mântuire, mai ales în poemul Ierusalim. În scene despre viața lui Iisus pictate pentru un prieten loial Thomas Butt apare o nouă apreciere a goticului, considerat o artă vie, puternică. Desenul său devine tot mai energic și lineal, adoptând uneori o simetrie frontală ierarhică ca în arta medievală. Dacă mulți dintre cei care îl sprijiniseră ajung să-l părăsească, considerându-l prea excentric, totuși noile generații fascinate de magie și ocult încep să-i dea atenție, și el pretinde că vede cu adevărat aparițiile care îl bântuie și chiar desenează Fantasma unui purice. În ultimul an de viață a lucrat cu pasiune la serie de ilustrații ale Divinei Comedii de Dante. În ultimile clipe a desenat potretul soției sale, spunându-i că a fost un înger pentru el. Contemporanul său, poetul William Wordsworth remarca: „Neîndoielnic era nebun, dar există în nebunia sa ceva care mă interesează mai mult decât sănătatea mentală a Lordului Byron sau a lui Walter Scott”.
Blake a avut o mare influență asupra poeților din generațiile care i-au urmat, mai ales prerafaeliții și moderniștii, iar în secolul XX asupra artei suprarealiste în pictură, mai ales în viziunile lui Paul Nash și Graham Sutherland. În poezie a fost adulat de generația Beat și contracultură în perioada postbelică, fiind o inspirație pentru cantautori precum Bob Dylan și Jim Morrison.
