Despre Walter Gropius s-ar putea spune că dacă nu exista ar fi trebuit inventat. El marchează arhitectura contemporanǎ. Este un coagulant al muncii în echipǎ, un profesor care impulsionează și direcționeaza, un proiectant capabil să definească și să redefinească stiluri. Un adevărat specialist în relații publice, Gropius degaja eleganță și echilibru atât la nivel personal – era întotdeauna serios, îmbrăcat impecabil, la costum clasic cu papillon – cât și în relațiile interumane sau în clǎdirile pe care le-a proiectat.
Într-un prolog la o monografie târzie a operei sale, Gropius mărturisea că i-a fost greu să-și recapituleze viața pentru că a fost ocupat să o trǎiască.
Într-un cuvânt, fondatorul mișcării Bauhaus avea simțul realului și credea cu tǎrie în rigoarea obiectului construit. Claritatea și funcționalitatea adaptatǎ cerințelor vieții moderne erau cuvintele sale de ordine. Elevii săi și-l aminteau mereu îmbrăcat la patru ace, pieptǎnat cu grijǎ, gata mereu să vorbească de arhitectură, dar nu de arhitecți și mai ales nu (sau cât mai puțin) despre sine însuși.
A devenit arhitect în ciuda stângăciei la desen. De aceea îi plǎcea să se înconjoare de o echipă. În timpul dialogului și pe masură ce Gropius își expunea ideile inovatoare ceilalți făceau schițe, crochiuri, asamblau planurile unor proiecte care au revolutionat arhitectura.
Cladirile concepute de el, precum fabrica Fagus, casa Gropius în statul Massachusetts, ca promotoare a modernismului international, Casa Bauhaus la Dessau, și ansamblurile de locuințe Törten si Dammerstock la Dessau respectiv Karlsruhe sunt lucrări de referință ale arhitecturii moderne a căror carismă impresionează și astăzi.
Școala Bauhaus, pe care a fondat-o și a condus-o vreme de o decadă, a avut o influență decisivă asupra artelor plastice și normelor esteticii în general, mai mult decât oricare altă insituție de învățământ. Activitatea sa creatoare după emigrarea în Statele Unite, alături de Mies van der Rohe, alt fost director de la Bauhaus, a fost decisivă pentru triunful stilului internațional, care promova noua obiectivitate, construcția modelată de legi interne izvorâte din practică ce transcende folosirea omamentelor sau a categorisirilor stilistice, functionalitatea și minimalismul care construiește cu lumina, claritate, culoare, spațiu.
Ca și la Bauhaus în cadrul grupului TAC (The Architects’ Collaborative), pe care îl fondează în America în 1945, este importantă viziunea integratoare a habitatului uman, eficiența prin care un ansamblu de clădiri era realizat arhitectural și constructiv cu mijloace materiale, financiare și umane minime și furnizat ,,la cheie” într-un efort interdisciplinar.
Studenții de la Staatliches Bauhaus erau educați nu numai ca arhitecți sau constructori ci ca designeri, fotografi, pictori, creatori de mobilier și textile. Așadar orice clǎdire era privită ca un produs complet, armonios, unde artele se aliază sub aripa vastă a arhitecturii, cum se exprima Gropius într-o metaforă a sinergiei artistice.
Nǎscut pe 18 mai 1883 la Berlin, Gropius a avut de copil o legătură cu meseria de arhitect. Părinții sǎi proveneau din vechi și importante familii berlineze. Tatăl său era specialist și expert în arhitectură si construcții, iar unchiul sǎu un arhitect faimos, Marin Gropius, cel care a construit Muzeul berlinez de artă aplicată.
Walter și-a început studiile în 1903, la școala tehnică de arhitectură din München. Un an mai târziu face serviciul militar ca voluntar la husari, dupa care revine la Berlin și continua studiile pe care le abandonează în 1907, fară să obțină diploma de arhitect. Primeste în schimb comanda pentru o clǎdire a societății agricole Janikov. Urmează și alte lucrări, pe care le rezolvă în forme tradiționale și pe care le ve califica mai târziu drept “păcatele tinereții”.
Gropius pornește de la practică la teorie, de la tradițional la inovație, ceea ce îl ajută să conștientizeze minusurile învățământului strict teoretic care se îndepartează de experienta practică. Nu-l satisface nici răspunsul pe care vechile stiluri istorice îl oferă noilor probleme de locuire modernă. Ca să capete perspectivă se hotărăște să-și ia un an sabatic, pentru a cunoaște lumea și pentru auto-cunoaștere. Pleacă în Spania, unde este oaspetele călugărilor din Silo, vizitează Muzeul Prado și pe Gaudí în atelierul sǎu din incinta Templului Sfintei Familii de la Barcelona. Îl impresionează devoțiunea și concentrarea bătrânului catalan taciturn.
Revenit la Berlin îi cunoaște pe Peter Behrens, directorul de lucrări al înfloritoarei societăți generale de electricitate germană, cu care începe o strânsă colaborare, ocupându-se de interioarele proiectelor în curs. Behrens este unul dintre protagoniștii miscării de reformă artistică care aspiră către o relație nouă între individualitatea artistică și producția industrială la scară mare, comercializarea și gândirea integratoare a artelor, ceea ce îl va influența profund pe Gropius.
El își dă seama de importanța industriei, betonului și oțelului în noua arhitectură. Se gândeste la case prefabricate și își deschide un studio de arhitectură împreună cu Adolf Meyer, alături de care își pune în practică ideile în construcția fabricii Faguswerk, în Alfeld-an-der-Leine. Fațada aproape integral din sticlă deschide spațiul și fluidizează trecerea luminii dinspre exterior în interior ceea ce contribuie la o mai bună igienă și în general la condiții de muncă optiumizate pentru ca efortul individual al muncitorilor să fie mai util colectivului.
Împlinirea profesională este dublată de cea personală, atunci când o întâlneste pe Alma Shindler Mahler, soția compozitorului Gustav Mahler la un sanatoriu din Tirol unde se recupera de răceală cronică. Începe cu ea o relație amoroasă și o corespondență intensă, întreruptă atunci când o scrisoare cade în mâna lui Gustav. Acesta își roagă soția să aleagă și ea se hotărâste să mai rămână un timp lângă compozitor pe care îl considera ,,un minunat copil bolnav”. Rămâne însă văduvă în 1911 când Gropius împlinea 28 de ani, dar arhitectul nu se hotărăște să reia relația și Alma, femeie focoasă, începe o poveste furtunoasă de amor cu Oscar Kokoska. Dealtfel, când se va despărți de acesta, pictorul va face o păpușă în mărime naturală cu asemănarea Almei, cu care va merge la plimbare și la concerte, înnebunit probabil de absența ei.
Gropius se împacă cu Alma în 1915, în timpul războiului. După ce luptă în prima linie și primeste crucea de fier pentru vitejie, Gropius este cuprins de isterie pe fondul multelor nopți nedormite și este internat la Strasbourg. Revenit la Berlin, se căsătorește cu Alma și în 1916 se naște fetița lor Manon, care va muri la 18 ani de poliomelită.
Legătura dintre soți este însă îngreunată de distanța pe care războiul o așează între ei. lar năvalnica femeie îl cunoaște pe poetul Franz Werfel cu care începe o relație si are chiar un copil, un băiat care moare la 11 luni și pe care un timp Gropius îl crede al său. Chinuit de situație, pentru scurt timp, arhitectul găsește țapul ispăşitor – evreii, probabil și pentru că Werfel, iubitul soției sale, este evreu: Va spune: ,,ne distrug cu totul: socialismul, materialismul, capitalismul, liberalismul sunt opera lor si suntem vinovați că i-am lăsat să ne domine lumea”.
Îi trimite Almei tot ce câștigă, este deprimat și în plus o casă unde se adăpostește de bombe explodează și este prins sub dărmături vreme de trei zile. El este însă un supraviețuitor, pentru că toți din contingentul său au murit. Ravagiile războiului, apoi peisajul dezolat social, uman, material din anii postbelici îl afectează profund.
În 1919 fondează la Weimer școala de la Bauhaus, pe ideea conlucrării dintre arte pentru a crea opera de Artă totală. Profesorii sunt maeștri, precum în evul mediu, și elevii discipoli, iar manifestul școlii pune în evidență nevoia colaborării între artiști și meșteşugari pentru a ajunge la țelul final al oricărui act creator: construcția.
,,Bau” înseamnă în germană construcție, clǎdire, verbul bauen având și conotația de a aduna, a strânge laolaltă, iar bauhutte erau breslele constructorilor medievali.
Un efort utilitar, o abordare sigură și fără înflorituri a arhitecturii, picturii, producției de mobilier, teatrului, fotografiei și tipografiei și un interes deosebit pentru construcția în serie.
Studiile se făceau patru ani teoretice și practice, și erau predate de artiști / maeștri ai formei și de artizani – maeștri de atelier. Johannes Itten, pictor vienez vizionar și mistic, este impulsorul cursului preliminar Vorkurs. Printre profesorii de la Bauhaus au fost nume celebre: Oscar Schlemmer, Wassily Kandinsky, Paul Klee, Lyonel Feininger.
La Bauhaus existau ateliere de ceramică, țesături, marchetărie, sculptură și teatru dar nu de arhitecturǎ care, pentru Gropius, trebuia să fie ultimul stadiu al unei formații multidisciplinare şi eminamente practică. Totodată se acordă o atenție deosebită arhitecturii din unitati constructive prefabricate standard.
Atelierul lui Gropius era inima practicii arhitectonice, elevii fiind implicați în realizarea comenzilor pe care le primea directorul școlii pentru constructia unor case private. Gropius proiectează și o comunitate rezidentiala cooperativǎ pentru Bauhaus, utopică prin gradul de colaborare sociala pe care îl presupunea.
Treptat însă orientarea de stânga a scolii a trezit animozități în sânul populației conservatoare din Weimar care i-a acuzal promotorii și mai ales pe directorul Gropius de bolșevism.
În 1923 Gropius tine o conferințã la Hannovra despre unitatea dintre artā, tehnologic si economic. Atunci o cunoaște pe Ise Frank, ziaristă și funcționară a unei librării de avangardā cu care se căsătorește. Martori la ceremonie sunt Klee și Kandinsky.
Pe fondul noii sale fericiri familiale, se precipită problemele Școlii, datorită acuzațiilor de a fi antigermană, și un partid pronazist în Turingia îi determină să închidă Bauhaus în decembrie 1924. Se redeschide însă la Dessau în martie anul următor, în cadrul unui proiect istoric care cuprindea zone de studiu și ateliere, un teatru, o sală de mese, una de gimnastică și apartamente-atelier pentru studenți.
Noua scoală a primit numele acvariul din cauza zidului perdea care acoperea aripa atelierelor. La inaugurare Klee a cântat la vioară acompaniat de soția sa la pian. În 1927 construiește casa Zuckerkandel la lena în linii raționaliste și datorită situației economice dificile a orașului Gropius renunță la o parte din onorariu ceea ce îi aduce critici. Își dă demisia în 1928 șí școala se mută la Berlin condusā de Mies and der Rohe.
În 1933 Hitler ajunge la putere iar Goebeles devine șeful culturii. Gropius ține o conferință în Uniunea Sovietică și îl demite pe directorul säu de atelier care se prezintă cu o uniformă nazistă ceea ce îl așează intr-o poziție nefavorabilă în fața noii puteri naziste.
În 1934, cu ajutorul arhitectului englez Maxwell Fry, Gropius părăsește Germania sub pretextul de a vizita Marea Britanie unde rămâne în exil prudent până în 1937 când emigrează în Statele Unite unde este invitat să predea arhitectura la universitatea Harvard. Găsește o Americă schimbată față de vizita anterioară, când fusese fascinat de lucrările lui Frank Lloyd Wright și Richard Neutra. Crahul și programele de reformă implementate de administrația Roosevelt cu numele de New Deal provocaseră transformări sociale dar și o sete de înnoire culturală. După începutul celui de-al doilea rǎzboi mondial Gropius capătă cetățenia americană.
În 1945 Fondează TAC – grupul de colaborare arhitectonică laCambridge. Ulterior este chemat la Berlin pentru reconstrucția orașului distrus de război. Își dă demisia de la Harvard, se pensionează și călătorește în America de Sud și Japonia întâlnindu-se peste tot cu foști elevi de la Bauhaus.
În 1958 Alma Mahler își publică memoriile, ceea ce îl deranjează. Se simte trădat. Trist. Într-un fel e consolat că fiica lui nu mai este să audă comentariile Almei. 11 ani mai târziu, moare în somn la 86 de ani: ceruse să nu se țină doliu și funeraliile lui să fie ca o petrecere de tip Bauhaus în care să se reunească prieteni vechi și noi. “Sunt o pasăre tenace” , obișnuia să spună.
A renăscut mereu, ca pasărea Fenix. A cunoscut două mari iubiri, două războaie mondiale, două naționalități, două secole.
A fost un stilat creator de stil.