Yves Klein: saltul în albastru al Noului Realist

Un om se apleacă în afara geamului, într-un fel de levitaţie ce imită totodată zborul. Este Yves Klein şi fotografia în care apare astfel a fost făcută în 1960. «Pictorul spaţiului se aruncă în vid» se intitulează ea. Şi chiar dacă în laborator s-a şters plasa de protecţie susţinută la sol pentru a-l feri de accidente, artistul francez şi-a atins scopul de a se prezenta ca «Mesager al Vârstei Levitaţiei», un nou realist controversat dar cu o imensă forţă de seducţie pentru tinerele generaţii de artişti. Pe atunci mai avea doi ani pană la moarte şi deja uimise sau intrigase o lume întreagă cu ideile sale despre vidul albastru.

Acest fotomontaj din 1960 creează impresia de libertate și zbor cu ajutorul a două negative, unul arătând saltul lui Klein de pe acoperișul casei din suburbia pariziană Fontenay-aux-Roses, celălalt împrejurimile fără plasa de protecție ținută de prietenii artistului. În plus Klein a distribuit la standurile de presă o foaie de ziar cu informația falsă care documenta și autentifica acțiunea sa.

În 1948, tânărul Yves Klein descoperise o carte de Max Heindel intitulată Cosmogonia Rosicrucienilor, pe care a studiat-o cu patimă vreme de cinci ani. Potrivit lui Heindel lumea se apropia de sfârşitul Vârstei Materiei, când spiritul este captiv în corpurile solide. Asta l-a făcut să viseze pe Klein care dorea să îndrume lumea către o nouă Vârstă a Spaţiului în afara formei, unde obiectele să se poate ridica liber în levitaţie şi persoanele să călătorească eliberate de trup. Albastrul întrupa noua vârstă a omenirii imaginată de Heindel şi aceasta este culoarea pe care o alege Klein pentru a reprezenta viziunea unui cer eliberat. El chiar se autodenumeşte «mesagerul vidului albastru». Iar spaţiul lui absolut, albastru, este vidul cosmogonic, «vidul plin», dens de materie, de la începutul sau sfârşitul lumii, evocat de artist în serii monocrome, cum ar fi IKB, 79, adică International Klein Blue. Sigla lui este aşadar albastrul: un albastru virulent, saturat, intens, neobişnuit, ultramarin, mistic; un albastru căutat să fie acea culoare primară deosebită unde se află pentru Klein esenţa artei şi implicit esenţa realităţii adevărate. Un albastru marcă înregistrată: “internațional Klein”.

Fără titlu, albastru monocrom“, 1956

Yves Klein s-a născut la Nisa pe 28 aprilie 1928. Tatal sau, Fred Klein, era pictor figurativ olandez de origine indoneziană, iar mama sa, franţuzoaică, făcea pictură abstractă.

«Atunci când eram adolescent vroiam să-mi semnez numele de partea cealaltă a cerului, într-o călătorie realist-imaginară» nota autobiografic artistul. «Întins pe plaja din Nisa, priveam păsările ce zburau pe cerul uniform, limpede, fără nori şi le uram pentru că parcă vroiau sa-mi găurească cea mai bună şi mai mare operă».

Atunci când cu sprijinul unui editor prieten îşi publica în Spania doua cărţi emblematice pentru concepţia sa: Yves Klein picturi şi Picturile lui Haquenault, el pune problema iluziei în artă. Toată viaţa a vrut de altfel să demonstreze principiul imaterialităţii obiectelor şi fiinţelor.

Prima sa expoziţie personală, care a avut loc în 1955 la Clubul Solitarilor, aduce în atenţia publicului şi criticii idea de pânză monocromă, de obiect ca exaltare a unei singure culori ca pe o viziune plastică, incisivă, a noii realităţi reinventate cam în aceeaşi perioadă de artişti ca Tinguely, Arman etc. «Există nuanţe dulci, răutăcioase, violete, majestuoase, vulgare, calme, etc. In fine, fiecare nuanţă a fiecărei culori este o prezenţă în sine, o fiinţă vie, o forţa activă care se naşte şi moare dupa ce a trăit un fel de dramă a vieţii culorilor».

Blue Venus, 1960

Opera sa este constituită din “propuneri monocrome”, făcute de un artist avid de culoare, obsedat de variaţiile pe aceeaşi temă a unei singure culori, afirmativă, peremptorie, anihilând apropierile sau temerile, ucigaşă, tăioasă, sigură pe sine, nonconformistă, senzuală şi letală deopotrivă.

Victoria de la Samotrace, 1962

Contactul vizual cu lucrările lui Klein are iz de tautologie, datorat repetiţiei obsedante a culorii sale specifice: acest albastru acid, saturat, închis în el însuşi, aglomerat uneori de forme informe, de bureţi marini1, de fragmente de piatră în acelaşi ton. Albastrul este omniprezent ca un statut al materiei fără de care însăşi existenţa acesteia ar fi pusă sub semnul întrebării. Aceasta este arta şi totodată realitatea aşa cum o vede Klein.

Opera lui Klein este încărcată de misticism şi teatralitate. Totodată Klein este un artist profund romantic, lucru care se manifesta atât în pictura cât şi în spectacolele tip happening pe care le organiza, erijându-se în adevărat mesia, sau mai bine spus iniţiat al unei lumi noi ce-şi comunica prin el, nemijlocit,  expresivitatea. El vroia ca privitorul să reuşească într-un moment de catharsis să pătrundă misterul cosmosului cu ajutorul artistului considerat a fi un fel de medium al revelaţiei. Multe dintre operele lui Klein au fost realizate în public, în cadrul unor ceremoniale ce aminteau de vechile secte războinice şi mistice.

La vernisajul expoziției sale din aprilie 1958 «Vidul» au fost necesare forţele de ordine pentru a face faţă celor peste 3000 de vizitatori care au pătruns în grupuri mici, conduşi de Klein într-o sală unde nu se afla de fapt nimic, în vreme ce pahare cu băutură albastră le erau oferite celor ce aşteptau afară ca într-un fel de ceremonie sacră. Lichidul era astfel făcut încât cei ce-l beau, urinau albastru vreme de o săptămână.

În luna iunie a aceluiaş an, artistul a executat pictura-performance «Pensula vie», unde pune accentul pe ideea de distanţă, necesară între el şi pânză, pe nevoia de a nu-şi «murdări mâinile» cu culoarea, transformând în pensulă o femeie pictată cu vopsea albastră pe care artistul o împingea pe pânză pentru a lăsa urme de culoare, după care acoperea totul monocrom. În 1960 însă, pentru a realiza «Antropometriile»: Klein a apărut îmbrăcat elegant, cu ordinul Sfântului Sebastian pe piept, după care a ordonat orchestrei să cânte «Simfonia monotonă» – o coardă ţinută douăzeci de minute după care urmau douăzeci de minute de linişte – timp în care ieşeau trei femei ce se ungeau cu vopsea, se tăvăleau pe pânză sub indicaţiile artistului care în tot acest răstimp se menţinea la distanţă într-o imaterialitate pură.

Barbara”, 1960. Evaluată la 16 milioane de dolari. “Într-o zi am înțeles că mâinile mele, uneltele cu care manipulam culoarea, nu mai erau suficiente. Aveam nevoie sa pictez pânze monocrome folosind modelele însele ca instrument de lucru”. – Yves Klein

La un moment dat a început să vândă picturi invizibile în ritualuri înregistrate fotografic şi cu tranzacţii mondetare în cash din care o parte din bani ajungea demostrativ în Sena.

Trupul feminin continua să-l obsedeze, iar antropometriile sale au ajuns în anii 60 să certifice «prezenţa imaterială a cărnii» pe pânze care erau pârlite cu ajutorul unor torţe electrice de artistul ce vroia să arate astfel inconsistenţa realului bântuit de umbrele umane, şi negaţia obiectului de artă.

Fără titlu, tablou realizat prin pârlire, cu ajutorul focului, 1961.

Klein era împotriva liniei şi a desenului, pe care le considera inamicele culorii pure, incapabile să transmită infinitatea şi plenitudinea spaţiului. El considera că doar pictura monocromă era menită să focalizeze energiile cosmice care călătoresc liber în spaţiu, să fie recipientul intuiţiilor imposibil de formulat altfel.

«Calitatea picturii, însăşi fiinţarea ei se află dincolo de vizibil, în sensibilitatea picturală a materiei prime» spunea artistul care se folosea de pigmenţi puri, foiţă de aur, foc, apă, trupuri de femeie, dorind impregnarea vibraţiilor spirituale într-un anumit lucru sau într-un spaţiu neângrădit pentru a revela infinitul.

La început propunerile monocrome au fost făcute într-o varietate de culori pentru ca apoi să se fixeze la albastrul ultramarin, combinat uneori cu roz şi aur, (trilogia rozicruciană).

La rose du Bleu, 1960
Age d’Or, 1959
Fa mineur, 1960

În Arta lui informală conţinutul se identifică nu cu imagini sau structuri plastice ci cu materiale. Este dragostea pentru materie atât de la modă în anii postbelici, poate ca o reacţie la toate distrugerile provocate de războiul ce transformă întradevăr oamenii în umbre, în urme, ce conferă lucrurilor, infinitul absenţei.

După ce în 1957 Klein a deschis mai multe expoziţii cam în acelaşi timp, la Paris, Koln si Milano explodând parcă pe scena europeană, arta sa i-a influenţat pe mulţi artişti cum ar fi italianul Piero Manzoni şi Grupul german «Zero».

Antropometrie a perioadei albastre, 1960

Acest artist ce şi-a câştigat un timp existenţa ca profestor de judo2 , era copilăros, citea cărţi ilustrate despre cavaleri şi Sfântul Graal, şi a murit de inimă în 1962, la câteva luni după ce a fost portretizat în filmul «Mondo Cane» ca un pictor dezaxat şi de mâna a doua.

Inconfundabilă arta lui trăieşte şi astăzi în muzee de pretudindeni, cu forţa acelei realităţi alternative, noi, dinamice, plastice, albastre  pe care a visat-o Klein şi a tradus-o în creaţia sa monocromă.


  1. Atunci am descoperit bureţii. Lucrând în atelier la tablourile mele, foloseam des bureţi. Ei deveneau albaştri foarte repede! Într-o zi mi-am dat seama de frumuseţea albastrului pe burete, care din instrument de lucru a devenit pentru mine materie primă. Erau ca portrete ale cititorilor pânzelor mele monocrome, care după ce au călătorit în albastrul lor, reveneau impregnaţi de sensibilitate, ca nişţe bureţi”.
  2. Klein avea centura neagră și era instructor al 4-lea dan. A publicat chiar o carte în 1954 despre principiile acestui sport, care l-a influențat în arta sa: “Les fondements du Judo”.

3 thoughts on “Yves Klein: saltul în albastru al Noului Realist”

  1. These are truly impressive ideas in on the topic of blogging.
    You have touched some good points here. Any way keep up wrinting.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

error: Content is protected !!