Chiar dacă și-a pierdut viața, decapitată în Place de la Concorde, în zilele Terorii, Maria-Antoaneta este nemuritoare. Memoria colectivă, paginile de publicistică, romanele sentimentale sau cele care mizează pe acuratețea istorică, filmele de scurt sau lung metraj, au făcut din prințesa austriacă ajunsă pe tronul Franței o figură dramatică, populară, hulită sau înălțată în slăvi, îmbogățită cu emoția, controversele și trepidațiile cutremurului social al Revoluției franceze. Maria-Antoaneta trăiește în toate paginile ce îi sunt dedicate. Trăiește în imaginile pictate de Mme Viggé Le Brun și pe care vizitatorii de la Versailles le privesc în timp ce aleargă prin încăperile palatului sau prin fosta oază paradisiacă a plăcerilor reginei, Le Petit Trianon sau prin “Cătun”, locul escapadelor amoroase unde se putea juca de-a țărăncuța. Intrigă și astăzi ca odinioară “afacerea colierului” și misterul înconjoară adevărata poziție a reginei în acest context. A fost sau nu vinovată această femeie mândră, jucăușă, superficială și profundă, drăgălașă, emfatică, dornică de iubire, încredințată că este adorată de poporul ei pe care îl credea trăind în puf așa cum fiecare îi judecă pe ceilalți după sine iar dincolo de zidurile poleite ale palatului regal, era greu de întrezărit foametea, durerea, oboseala care îi secătuia și îi făcea dornici de schimbare pe supușii ei. Și totuși, oricât de mari ar fi fost contrastele, între bogăția încoronată și sărăcia desculță Maria-Antoaneta ar fi putut foarte bine să își păstreze capul pe umeri chiar dacă ar fi fost o adevărată scorpie…ceea ce nu era…dacă conjunctura politică nu ar fi dat câștig de cauză Revoluției..dacă buboiul nu ar fi fost destul de copt ca să plesnească…
Era timpul iluminismului, se descătușaseră zăgazurile pentru cultura umanistă și științifică, Leviathanul putea apărea ca un monstru posibil de stăpânit în lumea rațională a clasicismului și scânteietoare a rococoului care este veacul al XVIII-lea.
Un dramaturg ca Beaumarchais poate să înfiereze tarele nobilimii în piesele lui și acestea sunt totuși jucate pe scenă în fața Regelui și consoarta sa are un rol. Rousseau schimbă principiile educației, cultivând însă demoni, laudă bunul sălbatic și în „Amintirile unui hoinar singuratic” lansează pe piață zvonul că Maria-Antoaneta ar fi spus despre oamenii flămânzi din Paris că “dacă nu au pâine să se hrănească cu cozonac”. Nu este sigur adevărul istoric și totuși este una din numeroasele ofense naționale cu care austriaca este asociată. Jignirea supremă a celui care refuza să privească adevărul sau să îl accepte. Excesele nobililor erau însă tot mai fără limită. Oboseala unor secole împovărate de fast îi făcea să caute cele mai neașteptate și perverse delicii. Este veacul lui Sade și al lui Casanova. Deopotrivă se caută plăcerea în detaliul, în minuția decorațiunilor și în opulența veșmintelor. Doamnele suportă pe capete greutatea unor peruci uriașe, pe care cu împletituri dibace se pot reprezenta chiar corăbii, peisaje ori menajerii întregi. Este secolul “legăturilor periculoase”, unde, ca în romanul lui Laclos, intriga, complotul, falsitatea sunt pârghiile socializării. Adrenalina loviturilor de teatru, a falsității pusă în jocul propriilor interese. Este veacul lui Voltaire, acidul filosof spunea ades în scrisorile sale “écrasez l’infame” striviți infamia referindu-se la abuzurile nobililor și ale bisericii față de popor. Tot el atrăgea atenția ca o concluzie la romanul Candide că oamenii trebuie să-și cultive propria grădină, pentru că un despot oricât de luminat nu va rezolva problemele maselor. Cu zece ani înainte de execuția regilor Franței în 1793 se semnează Tratatul de la Versailles în care se recunoaște independența coloniilor americane față de Marea Britanie. În revoluția de dincolo de ocean participaseră trupe franceze care au văzut cum un popor luptă pentru libertate și drepturi constituționale și iese învingător. S-au întors acasă punându-și desigur întrebări despre legitimitatea despotismului și a tiraniei. Franța era un butoi cu pulbere.
Un crochiu al lui David o înfățișează pe Maria-Antoaneta pe drumul spre ghilotină. O figură aspră, slabă, cu o bonetă pe cap, o rochie simplă și mâinile legate la spate. Îmbătrânită înainte de vreme – avea 39 de ani: expresia de pe chipul ei este hotărâtă, ușor melancolică și mai ales gânditoare. Poate că atunci, în clipele dinaintea morții i s-au perindat amintirile unei vieți de huzur sfârșită tragic. Se împlinea un an de când soțul, Ludovic al XVI-lea fusese ghilotinat în Piața Revoluției – azi Place de la Concorde. Pe eșafod, acesta făcuse o impresie mai demnă și mai hotărâtă decât în timpul domniei sale când tergiversările, slăbiciunile, nepotrivirile lui au accelerat impasul monarhic. În vortexul mulțimii jubilânde și Maria-Antoaneta a murit demn.
Era 16 octombrie 1793. Trecuseră 24 de ani de când pașise pentru prima oara în Franta, ca soție a delfinului, dupa o “carantină” într-o zonă neutră între noua sa țară și Sfântul Imperiu Romano-German condus de puternica ei mamă – Maria-Tereza. Pe o insulă în mijlocul Rhinului între Khel și Strasburg s-a despărțit de cortegiul austriac care o însoțea, a lepădat hainele de drum și a intrat în noua sa viață. Matrimoniul cu Ludovic nu a fost prea satisfacator la început. Bărbat indolent, obtuz, cu probleme de fimoză, foarte înalt și destul de șleampăd în viața privată, interesat mai ales de vânătoare, ceasornicărie – îi sătisfăcea ei toate capriciile și închidea ochii la orice zvon răutăcios despre distracții nepermise, excese și transgresări ale strictelor norme palațiale.
Treptat, viața lor împreună se asuplizează, pentru că Maria-Antoaneta caută supape variate împotriva plictiselii și ajunge chiar să-și creeze un microcosmos delicios și bucolic, rousseauean în așa zisa apropiere de natură și de oamenii simpli, într-o montare scenografică la Trianon, în interiorul grădinilor de la Versailles, la distanță de un ceas de palat. Acolo, Regina poate îmbrăca haine de păstoriță sau își primește prietenii apropiați pentru jocuri prelungite de cărți. Regele nu se numără printre aceștia și trebuie să-și anunțe întotdeauna venirea. Cele trei surori ale lui Ludovic – Mme Adelaide, Mme Victoire și Mme Sofie – strâmbă din nas. Frații lui mai mici în aparență îi țin isonul Reginei, mai târziu vor încerca să o piardă. Cu ei s-a spus chiar că a întreținut relații amoroase. În schimb cu sora mai mică a regelui, Mme Elisabeth, este prietenă, vor petrece mult timp în captivitate, vor fi împreună până la ultimul drum.
Totuși, când vrea, Maria-Antoaneta este majestuoasă, poate trece cu grație de la o stare jucăușă, copilaroasă, la una solemnă potrivită rangului ei – doar s-a format la curtea împărătească de la Schonbrunn. Cea care va fi numita „lupoaica austriacă”, detestată de popor, in prima ei plimbare regală cu trăsura prin Paris este salutată cu drag de mulțime, impresia de afecțiune a vulgului a făcut-o poate să creadă că i se permite orice. În sălile de judecată, în timpul Revoluției, rechizitoriul a enumerat cu emfază perversiunile, depravarea, imoralitatea ei. Greu de spus cât adevăr exista în vorbele grele ale celor care o acuzau.
Cert este însă că Regina se jucase cu focul. Se înconjurase de oameni perverși, ca fire și moravuri, care o supseseră de bani, ea cheltuind nejudecat pe infinite toalete și bijuterii când țara se afla în dificultate financiară. Cu apropiații ei putea fi generoasă. Posibil să i se găsească circumstanțe atenuante. Totuși nepăsarea ei față de grijile celor mulți, tendința spre risipă și certe legături extraconjugale sunt bile negre pentru o Regină, despre care s-a spus că nu a făcut nimic pentru Franța, și care, atunci când timpurile s-au întors a fost adulată ca o sfântă de Restaurație. Oricum adevărul este întotdeauna la mijloc. Maria Antonia Josefa Iohanna de Habsburg-Lorena nu a fost nici cea mai rea nici cea mai bună regină pe care a avut-o Franța.
Totuși sunt greu de crezut acuzele de incest, lesbianism și înaltă trădare ce i se aduc în timpul procesului care a durat doar o zi, spre deosebire de cel al lui Ludovic desfășurat pe parcursul unui an. Mai curând era vinovată de frivolitate – într-o lume frivolă. Fiind cea mai mică dintre numeroșii copii ai cuplului Francisc – Maria-Teresa, Maria-Antonia cum era numită la curtea austriacă se obișnuise să fie răsfățată, deși mama sa o ținea din scurt pregătind-o pentru un destin politic, pentru o căsătorie aranjată care să încununeze opera alianțelor matrimoniale menite a crește puterea imperiului, pe care le punea la cale împărăteasa. În timpul căsătoriei cu Ludovic, Maria-Teresa îi scrie fiicei, îi dă sfaturi: să fie atrăgătoare pentru soțul ei, judecată, să pună interesele coroanei mai presus de propriile plăceri. Maria-Antoaneta avea o fire de artistă, îi plăcea muzica, dansul și nu era atrasă de științele umaniste, pedagogii ei fiind dezamăgiți cel mai adesea de lipsa de apetență pentru deprinderea limbilor străine sau a elementelor de cultură generală. La Versailles se erijează totuși în patroană a artelor, îi sprijină pe Glück, pe Beaumarchais.
Eforturile ei sunt însă umbrite atât de atitudinea deseori ostilă, duplicitară a curții restrictive, obișnuită cu o etichetă strictă și atentă la orice detaliu al vieții reginei, răspândind zvonuri, alimentând este posibil pamfletele care se distribuie în Paris cu tot felul de aluzii răutăcioase la adresa ei. Nu-i este de folos nici faptul că are un cerc de favoriți și pe alții nu-i învrednicește nici măcar cu o privire. Cardinalul Rohan, implicat în Afacerea Colierului, a spus că a cumparat podoaba la cererea reginei ca să-i fie pe plac, deși s-a dovedit că o aventurieră era cea care a jucat rolul Mariei-Antoaneta la întâlnirea secretă cu Rohan declanșând scandalul. A fost picătura care a umplut paharul. Franța înglodată în datorii și Regina permițându-și siraguri de diamante – a vuit presa vremii.
Circulau informații și despre Le Petit Trianon unde ea își petrecea timpul în compania favoriților – contesa de Polignac, prințesa de Lamballe, baronul de Besenval, ducele de Coigny, contele Esterhazy și mai ales singurul amant fercheșul conte suedez Hans Axel de Fersen ori fratele regelui contele d’Artois, Société Particulière de la Reine. Gurile rele spuneau că pereții erau acoperiți cu aur și pietre prețioase. lar grădina a l’anglaise avea flori și păsări unice în lume – chiar pasărea Phoenix. Atacurile împotriva ei din partea protipendadei s-au mai redus atunci când a dat naștere primei fetițe în 1778: Marie-Therese Charlotte. Apoi unui băiat în 1781: Louis Joseph. Acesta moare în 1789 și succesor la tron este Ludovic născut în 1785, care trăiește drama revoluției alături de familia sa și este un prim exemplu de reeducare prin forță, pervertire, îndobitocire sufletească, în temnița Temple unde copilul de numai nouă ani va fi supus unor practici inumane și chiar va fi obligat să depună mărturie împotriva mamei sale pentru practici împotriva firii. După ce delfinul moare de tuberculoză la zece ani, inima sa, scoasă din trupul aruncat într-o groapă comună, este înhumată la Saint Denis, în Catedrala Regilor Franței.
Mulți dintre aristocrați au continuat să o vorbească de rău și dupa nașterea celor patru copii, unii spuneau chiar că erau bastarzi – că nu erau copiii soțului ei. Regina a trecut însă peste aceste bârfe, i-a comandat câteva tablouri “publicitare” prietenei ei pictorița Vigée le Brun pentru a-și sublinia aerul matern și s-a apucat de politică. A inceput sa citeasca romane istorice, a asistat la lansarea de baloane cu aer cald, s-a apucat de învățat limba engleză și bineînțeles și-a cumpărat un palat foarte costisitor, Castelul de la Saint-Cloud, lucru care din nou a șocat opinia publică. Prețul mare atârna greu la buget și bineînțeles îngreuna mai mult plata datoriilor, iar situația financiară a Franței era într-un dezechilibru total, mai ales atunci când regele molâu și mai atent cu ceasornicele lui, a intrat într-o depresie din cauza presiunii la care era supus. Atunci, aparent, a luat frâiele puterii în mâinile ei Maria-Antoaneta, doar pentru a-și crea mai mulți dușmani în cadrul Adunării notabililor, ce-și afirma dorința de a implementa reforme și care a acuzat-o pe regină că nu participă tocmai la reuniunile hotărâtoare.
Totuși este important de remarcat că atunci când era prezentă, Maria-Antoaneta vroia să facă jocurile Frantei și nu ale Austriei unde domnea fratele ei Iosif al Il-lea. Nimic nu a contat, numită “madame deficit” , a fost acuzată că a subminat economia Franței. Tot în favoarea ei stă faptul că în încercările de evadare din timpul revoluției niciodata nu a vrut să plece fără rege. Cea pe care o organizează Axel von Fersten este sortită eșecului datorită tergiversărilor lui Ludovic. Acesta va fi executat în ianuarie 1793, ea la sfârșitul aceluiași an. Ultimele ei cuvinte: „Iertați-mă, domnule, n-am vrut” sunt adresate călăului Sanson, pe care îl călcase pe picior.
