23 octombrie 1927 – 10 iunie 1994
„Încep să înţeleg cu adevărat o societate trecându-i în revistă pubelele şi talciocurile. Este o formă de educaţie şi de orientare istorică pentru mine. Pot să văd rezultatul ideilor în ceea ce este aruncat de o anumită cultură”.
„Dumnezeu este un strigăt în stradă” spunea Steven Dedalus, în Portretul artistului la tinereţe, de Joyce, şi parafrazând, opera lui Kienholz poate fi considerată un strigăt al banalului pe bulevardul unei realităţi peremptorii, ce se compune din trecut şi prezent, din carne şi spirit, din durere şi poate puţină fericire, din aşteptarea unui ceva, unui cineva, ce poate fi Godot-ul lui Beckett …
În lucrările lui Kienholz realitatea strigă din toţi rărunchii. Se regăseşte transcendenţa şi divinul în obiectul comun, ca într-un strigăt al străzii, strigătul surd al resturilor menajere aruncate zilnic de civilizaţia din ce în ce mai consumatoare, mai materială, mai materialistă… Şi,…omniprezentă şi mult prea ieftină, Moartea, anunţată, aşteptată, dureroasă umbră a vieţii. Kienholz vorbeşte despre moarte şi despre viaţă în dialectica lor impenetrabilă, în echilibrul lor fragil…
Instalaţiile lui Kienholz sunt mărturisirile unui spirit critic al socialului, al umanului în general, cu o filozofie existenţială profundă. Incisive şi melancolice, lucrările sale sunt pline de atmosfera reconstruită a unor vieţi reale, care capătă emoţia unei umanităţi eterne. Sunt exemple de existenţe posibile. Demersul său e unul metafizic, o interogaţie asupra condiţiei umane şi a sensului ultim al existenţei, a cunoaşterii Binelui şi Răului. Oamenii lui sunt oameni alungaţi din Paradis. Un paradis care poate fi cel al clipelor de bucurie dintr-o viaţă obişnuită, alături de cei dragi, de familie, etc. Sunt oameni care visează cu visul frânt al unei realităţi tăioase, ce-i seceră sub apăsarea cotidianului.
Kienholz a fost acuzat de vulgaritate şi arta i-a fost comparată cu „un viol asupra sensibilităţii publicului”, detractorii afirmând că demersul lui artistic este „fumat”, în vreme ce alţii au lăudat modul în care a scos în evidenţă „vulnerabilitatea vieţii private a omului obişnuit în faţa mediului înconjurător şi a convenţiilor sociale”.
El provoacă un voyeurism al publicului care se află pus în situaţia să surprindă intimitatea unor personaje, cum a fost cazul uneia dintre primele sale lucrări, Back Seat Dodge ’38, ce a trezit comentarii acerbe pro şi contra.
„Kienholz nu inserează dinamismul străzii în picturile sale ci pune în scenă alter-lumi, alternative monstruoase la frumuseţea iluzorie a oraşelor americane într-un fel de memento mori grotesc vis a vis de suprimarea durerii şi de camuflajul cosmetic al morţii în stil hollywoodian”.
El propune, sugerează, provoacă. Instalaţiile sale din obiecte găsite, folosite ca emisare ale culturii din care provin, se constituie într-o critică socială acerbă, energică, satirică, făcută cu inteligenţă şi har. Cultivă anecdoticul în tablouri scenice în care gunoi şi bric a brac sunt folosite pentru a exprima o atmosferă cu accente terifiante. Kienholz ia elemente din folclorul Statelor Unite pe care le transformă în alegorii ale deteriorării şi dezorientării psihologice ale vieţii americane.
mixed media assemblage, LACMA, Los Angeles
S-a născut la Fairfield, Washington 23 octombrie 1927 şi este în mare parte autodidact în pregătirea artistică. Tânăr a prestat tot felul de munci care l-au familiarizat cu diferite situaţii de viaţă: a fost asistent medical într-un spital psihiatric, a condus o trupă de dans, a vândut maşini uzate şi a fost comis voiajor de aspiratoare. În 1953 s-a mutat la Los Angeles. Perioada californiană a fost deosebit de fertilă pentru Kienholz, care a început să adune materiale „sărace”, fragmente de mobilă şi chiar gunoi pentru a crea reliefuri de lemn pe care le picta apoi cu o pensulă lată. Această combinaţie de elemente apropriate nu este de altfel singulară în anii postbelici când sărăcirea generalizată a populaţiei a dus la apariţia artei povera şi la noul realism, în Europa, iar în America a luat formele artei junk, pop sau funk. Remarcabilă la Kienholz este manualitatea sa în mânuirea materialelor ieftine, cu spontaneitate emoţională, imaginaţie şi mai ales o adâncă filozofie existenţială centrată pe ideea de moarte.
Într-o instalaţie, prezintă o femeie dezumanizată în aşteptarea morţii, înconjurată simbolic de fantasmele propriilor amintiri, aşezată ca la fotograf într-un decor idilic dar decrepit, formulat în cercuri, ovaluri şi dreptunghiuri. Capul este o fotografie a ei la tinereţe, pusă pe un craniu de animal, ca o metaforă a timpului şi a faptului că tot ce e viu este sortit pieirii iar momentele de cumpănă pot activa în om resorturile animalice. În jurul gâtului, femeia poartă un colier de recipiente de sticlă cu relicvele copilăriei şi ale maturităţii ei. Mâinile şi picioarele sunt din oase de vacă.
Din 1972, când a cunoscut-o pe soţia lui Nancy Reddin, Kienholz a lucrat împreună cu aceasta într-o colaborare atât de strânsă, încât a girat lucrările realizate de aceasta după moartea lui de infarct în 1994, şi se spune că după obiceiul cuplului de a face din deşeuri busturi în mărime naturală, Nancy a făcut unul ce-i reprezenta soţul şi cu care dialoga pe teme de artă, ca şi cum ar fi fost chiar el.
Împreună mergeau la talciocuri din toată lumea, căutând obiecte capabile să transmită mesaje, obiecte cu o magie, considerând că ceea ce aruncă o cultură este edificator pentru ea, iar pentru artist este o formă de educaţie şi de orientare istorică. Cuplul de artişti a lucrat la Hope (Idaho), Houston, şi la Berlin.
Lui Kienholz îi plăcea să sprijine mai tinerele generaţii de artişti, considerând că este loc pentru toată lumea, le cumpăra lucrările şi mai ales nu încerca să-i transforme în epigoni sterili ai viziunii lui artistice, care de altfel are o melancolie existenţială condimentată cu o ironie sardonică ce o singularizează. El nu a fost cameleonic ca alţi artişti ai veacului XX, ci a rămas fidel propriului stil, chiar şi funeraliile sale din 1994 fiind consonante cu creaţia sa. Nancy l–a transformat într-un faraon al banalului în cel mai egiptean mod cu putinţă. Trupul corpolent şi îmbălsămat i-a fost pus într-un automobil Packard brun din 1940, cu un dolar şi un pachet de cărţi de joc în buzunarul hainei, o sticlă de Chianti 1931 şi cenuşa câinelui său Smash alături. Sarcofagul astfel improvizat ca una din instalaţiile lui Kienholz din timpul vieţii a fost înmormântat în sunet de cimpoaie.
