Mark Rothko și starea de meditație a culorii

Pentru Mark Rothko un tablou nu este pictura unei experienţe ci este experienţa însăşi. Expresionismul lui abstract este liric, pânzele sale captivează, aproape îl înghit pe spectator în planul lor informal.

Înainte de 1940, Mark Rothko se numea Markus Rothkowitz. Era evreu din oraşul lituanian Dvinsk unde trăise o copilărie tulburată de progromuri şi din care plecase la zece ani ( in 1913), împreună cu mama şi sora lui, pentru a se reuni cu restul familiei la Portland, în America.

Elev capabil, el opţine o bursă la Yale, unde stă un an şi se arată interesat de muzică, dramă, literatură, filosofie şi mai ales de matematică. Nu-i de mirare, căci Rothko este cerebral şi sensibil, o fire nervoasă şi contestatară,  frământat de aspiraţii înalte, dar cu tendinţa de încorsetare în şabloane autocreate, calităţi şi defecte ce se vor regăsi în arta sa înălţătoare şi redundantă, magică, încărcată de mister, muzicală şi plină de rezonanţe cosmice, care evocă pentru unii critici “condiţia tragică a existenţei umane situată sub semnul trecerii şi al perisabilităţii. Tăcerea apăsătoare a lui Dumnezeu” (Dominique de Menil).

Adevărate meditaţii filosofice, picturile lui Rothko sunt încărcate de o forţă profundă, primitivă, uneori ca cea a unui vulcan pe cale să erupă. Aşa era şi ca om: nervos, fierbând pentru o cauză sau alta, cu vederi radicale despre toate subiectele, adept al politicii de stânga.

Mark Rothko a fost o persoană profund religioasă, preocupată de temele existențiale majore. De-a lungul vieții sale artistice a trecut prin diferite faze creative. În primele sale picturi a vrut să descrie simbolurile eterne ale „tragicului și atemporalului”, pe care le-a văzut mai ales în miturile oamenilor antici.

“Nu sunt aceste tablouri picturi abstracte cu titluri literare? Dacă titlurile noastre evocă mituri antice cunoscute, le folosim din nou pentru ca sunt simbolurile eterne la care trebuie sa ne referim pentru a exprima idei psihologice. Sunt simbolurile fricilor si resorturilor primordiale ale omului primitiv indiferent de zonă sau timp, schimbându-se doar în detalii, niciodată în esență. Prezentarea pe care noi o facem miturilor acestora trebuie sa fie personală, în felul propriu care este mai primitiv și totodata mai modern decât miturile însele. Mai primitiv pentru ca noi căutăm rădăcinile atavistice ale ideilor mai mult decât versiunile lor clasice grațioase. Mai moderne decât miturile însele pentru ca trebuie să redescriem implicațiile lor prin propria noastră experiență. Mitul ne captivează nu datorită aromei romantice, nici din pricina amintirii unei frumuseți din vremuri trecute, nici prin posibilitățile oferite fanteziei, ci pentru ca ne transmite ceva real și care există adanc în noi. Așa cum s-a întâmplat cu cei care au dat prima oară de simboluri și le-au însuflețit cu sensuri”, Mark Rothko

Rothko s-a arătat întotdeauna interesat de drama umană. El dorea să evoce stări interioare. În prima sa fază de creaţie pictează în manieră expresionistă teme realiste, preluate din cotidian: femei, scene urbane, interioare unde personajele par să fie în conflict cu mediul în care se află. Îl interesează conţinutul de idei, expresia pură, simplă, a unui gând complex. «Ader la realitatea materială a lumii şi la substanţa lucrurilor, lărgind întinderea acestei realităţi, afirmă Rothko. Insist asupra existenţei unei lumi create de mine şi a unei lumi create de Dumnezeu. Suprarealiştii au dezvăluit sufletul mitului şi au stabilit o legătură între fantasmagoria inconştientului şi obiectele vieţii de fiecare zi. Această congruenţă constituie o experienţă tragică ce alimentează arta». De aceea este fascinat de mit.

«Miturile cunoscute ale antichităţii sunt simbolurile eterne către care trebuie să ne întoarcem pentru a exprima idei psihologice fundamentale,…mitul exprimă ceva existent în străfundul nostru indiferent la schimbările exterioare în condiţiile de viaţă».

Îl interesează tragedia greacă, scrierile lui Jung şi Freud, sau cartea lui Frazer, Creanga de aur, iar în muzică îl preferă pe Mozart. Uneori îmbină elemente iconografice ale artei antice greceşti, ca dispunerea în friză, cu imagini creştine, crucifixe de exemplu, simbolizând eterna tragedie a condiţiei umane reprezentată de crucificare lui Hristos. Este interesat de conţinut şi de felul cum trecutul se regăseşte în prezent. Vrea să găsească forma de “expresie cea mai simplă care să evoce gândul cel mai complex”. Totodată a fost influenţat de munca cu copii, din timpul cât a fost profesor de desen la Centrul Evreiesc din Brooklyn. Era impresionat de felul cum aceştia simţeau spaţiul, limitându-l sau exacerbându-l, dând astfel o pondere eroică obiectelor sau minimalizându-le.

Arta lui Rothko este greu de rezumat dar se pretează la interpretări, ca toată arta secolului XX de altfel. În 1947 el scria că: «Identitatea familiară a lucrurilor trebuie să fie pulverizată pentru a distruge asociaţiile limitate cu care societatea noastră înconjoară orice aspect al mediului în care trăim». El foloseşte dimensiunile mari pentru că au impactul unui lucru lipsit de echivoc. Expresionismul abstract reevaluează de fapt planul tabloului, considerând că «suprafeţele plane distrug iluzia şi revelă adevărul», creând straturi de mister şi taină.

Pentru Rothko, munca pictorului trebuie să fie îndreptată către claritate, prin eliminarea obstacolelor dintre artist şi ideea sa, dintre această idee şi public. Câmpurile de culoare învăluie privitorul, îl cuprind în vraja lor datorată şi dimensiunilor impunătoare ale pânzelor sau atmosferei generate de transparenţa culorii. Se crează o stare de reverie în care privitorul este aproape dizolvat împreună cu lumea sa reală de spațiul magic creat de pictor cu ajutorul luminii. Ca la Turner altădată, lumina este cuvântul de ordine al lui Rothko. Există o strălucire, o lumină interioară chiar şi în pânzele sale cele mai întunecate.

Influențat de Carl Jung și intrigat de avatarurile minții, picturile lui au devenit din ce în ce mai abstracte începând cu 1943. Cu toate acestea, în jurul anului 1947 și-a dat seama că oamenii nu mai sunt familiarizați cu ritualul și experiența transcendentă obișnuită în societățile antice. Figurile abstracte ale operei sale suprarealiste au continuat să se descompună până când nu au mai rămas decât culorile, un stil numit „multiform”.

Drumul său a mers de la realismul de tip expresionist, la suprarealism, incluzând chiar automatismul, pentru a ajunge la câmpuri de culoare sugestive şi inefabile, unde par eliminate „obstacolele (memoria, istoria, geometria) dintre pictor şi ideea sa şi dintre idee şi spectator”. Experienţa subiectivă a acestuia la contactul vizual cu tabloul conduce la o redefinire a eului său profund, a relaţiei sale cu lumea, cu obiectul de artă din faţa sa.

Rafinată, plină de senzualitate, de subtilitate şi varietate a culorii, a pensulaţiei în  unitatea culorii şi a straturilor, opera lui Rothko posedă o mare gamă emoţională, ce merge de la exuberanţă, la contemplaţie şi chiar premoniţie. Ca un nervum rerum lucrarile sale sunt străbătute de ideea morţii, de preocuparea artistului pentru necunoscutul de dincolo de fiinţă şi existenţă. De la Antigona din 1941, la Scena botezului din 1945, la Punerea în mormânt din 1946, până la muralele Fără titlu  de la sfârşitul anilor 40, sau din anii 50, drumul lui Rothko spre abstracţie este transcendent, deasupra realităţii vizibile el caută realitatea invizibilă, starea pe care o poate da sentimentul religios.

Muralele pe care le-a creat la Harvard crează atmosfera unei catedrale. Tăcerea lucrărilor sale este profundă. Plină de semnificaţii. „Oamenii care plâng în faţa tablourilor mele au sentimentul religios  pe care eu l-am avut când le-am pictat”. Efectul este înălţător. Recunoaşterea de care s-a bucurat Rothko a fost enormă. Până a murit, pe 25 februarie 1970, mai ales în anii ’60, era invitat de preşedinţii americani la masă la Casa Albă. Spre sfârşitul vieţii totuşi, fira lui devenise şi mai dificilă. Era cuprins de depresii, de nelinişte, viaţa lui personală era marcată de neînţelegerea cu soţia. Toate acestea au dus la sinuciderea sa.

Rothko este un erou tragic al artei contemporane, ce a căutat să facă acea pictură absolută, „miraculoasă, (care să fie) o revelaţie, rezolvarea neaşteptată, neobişnuită a unei nevoi intime”, aşa cum spunea el însuşi.

#arhitectura #arta pop #Artisti #corp #credinta #divertisment #erotism #Expozitii #Fotografie #happening #imagine #incest #instalatii #joc #labirint #manierism #moarte #motiv #obiceiuri #profetii #relicve #suprarealism #tatuaj #Varste #Venetia Arhitectura organică Arta Conceptuală Arta latino-americană Arta Pop Artisti Art Nouveau cubism Egipt Expozitii Expresionism expresionism abstract Fotografie Picasso Realism Religie romantism Sculptura Simbolism Spania suprarealism