Rafinament şi gestualitate la Robert Motherwell

Robert Motherwell a fost unul dintre cei mai tineri exponenți ai Școlii din New York (o expresie pe care a inventat-o), alături de Willem de Kooning, Jackson Pollock, Mark Rothko.

Spre deosebire de majoritatea colegilor săi de generaţie, Robert Motherwell provenea dintr-o familie înstărită şi a primit o educaţie aleasă.

El este probabil unul dintre artiştii cei mai instruiţi ai şcolii new-yorkeze, conştient de opţiunea sa plastică, pentru care nu a fost nevoit să se lupte cu sărăcia ci doar cu tatăl său, bancherul conservator ce-l trimisese în Europa în anii Recesiunii să-şi completeze studiile de filosofie de la Harvard.

În 1940, însă, tânărul Robert nu se mai întoarce la prestigioasa universitate ci preferă să se apuce de artă la Columbia. Este un spirit cerebral, analitic, preocupat de problemele psihicului, de aceea face casă bună cu suprarealiştii care la vremea aceea veniseră de peste ocean să se pună la adăpost de prigoana războiului.

“Ușa” , iulie 1943, cerneală pe hârtie, colecție privată, © Dedalus Foundation, New York

Motherwell doreşte ca arta americană să nu fie un simplu derivat al celei europene. Fascinat de poezie, el adoptă tehnica automatismului pe care o consideră «un principiu creator, ce nu impune un stil». Prin automatism, el vrea să găsească o cale de continuă auto-reinvenţiune plasică a propriei fiinţe. Este un mod prin care artistul încearcă să se definească, pentru că automatismul îl ajută să se cunoască mai bine.

Experimentând colajul în 1942 pentru o expoziţie organizată de Peggy Guggeheim, Motherwell îşi dă seama de afinităţile sale cu acest mijloc de expresie şi îl va adopta în continuare cu gust pentru juxtapunerea fragmentelor preluate din realitate încercând totodată să păstreze nemjlocirea emoţiei primare.

Western Art, 1947, MoMa New York

« Colajul este un mod de a folosi autobiografia – spunea Motherwell – el valorifică senzualitatea materialelor şi culoarea; îl poţi aranja folosindu-ţi inventivitatea pentru a produce stări şi sentimente care ne plac ».

Este ceea ce îl deosebeşte de colegul şi prietenul său Pollock, pentru care spontaneitatea nealterată de analiză a drippings-urilor primează în crearea stilului personal.

Pentru Motherwell, «orice pictor inteligent poartă în cap toată istoria picturii moderne, pe marginea căreia comentează, omagiază, critică sau glosează».

Ceea ce îl caracterizează însă pe acest artist este mai ales rafinamentul unor compoziţii pline de dramatism gestual, unde tratează teme precum viaţa şi moartea, violenţa, revoluţia. Tablourile sale sunt de cele mai multe ori evocarea unor sentimente şi emoţii ţinute în frâul unei armături cubiste, unde dungile verticale şi orizontale alternează cu  ovaluri taşiste.

Elegie Republicii spaniole, #132, 1975-85,Tate Gallery

Gestualitate şi nerv, trăire plastică şi gust al modernităţii, dar şi un simţ pentru decorativul abstract sunt atuurile acestui artist intelectual concentrat asupra eternului uman dar şi asupra lumii în care trăia. El îl admira pa Mondrian, ca pe un artist al inteligenţii pure, dar se simţea deopotrivă atras de pictura franceză, de Matisse, de Picasso, ca şi de Klee, Arp, sau Miro. De altfel pictura sa este plină de un dramatism hispanic, care se regăseşte atât în dragostea sa pentru personajele revoluţiei mexicane, Sancho Vila, de exemplu, cât şi în măiestria plastică cu care a redat Bocetul lui García Lorca la moartea toreadorului Ignacio Mejía în lucrarea La cinci după-amiaza, din 1949.

Interesul său pentru personalitatea poetului andaluz, ucis de franchişti în timpul războiului civil spaniol, se simte mai ales în seria de lucrări Elegii din anii ’60. Acestea sunt poate cel mai bun exemplu al stilului acestui poet al penelului care este Motherwell. Negrul său vibrează, este dens de sensuri şi mai ales plin de un «dor» nostalgic, pentru ceva inefabil, fără început şi sfârşit. Dungile şi ovalurile evocă sentimentul elegiac, expresionismul său abstract are toate ingredientele acestui stil născut în anii de căutări postbelici americani.

«Orice roşu îşi are rădăcinile în sânge, sticlă, vin,  şi o mie de alte fenomene concrete», spunea Motherwell, pentru care pictura era înainte de toate un demers raţional, intelectual, ce nu împiedeca însă o caldă implicare emoţională, şi mai ales o desfătare senzuală la contactul cu materia plastică. Această grijă pentru material, un anume erotism liric al materiei câteodată densă alteori fragilă ca un văl este proprie expresioniştilor abstracţi.

Dacă Clifford Still îşi încarcă pînzele aproape până la refuz cu materie, la Rothko, lejeritatea unora dintre dreptughiurile sau pătratele sale gigantice crează un suspans al sublimului. Pentru toţi însă arta modernă este o reacţie fundamental romantică la viaţa modernă, pe care pînă la urmă fiecare o exaltă la modul său, caută să-i găsească ritmul, culoarea, răzvrătirea la norme. Culorile sunt folosite în mod naturalist de aceşti expresionişti care le caută în natură şi le intensifică în lucrările lor.

Structura formală a artei sale îşi are rădăcinile în cubism iar conţinutul operei sale este mai curând bazat pe aluzii decât pe descrieri şi reflectă influenţa poeziei simboliste.

Spanish Elegy

Elegiile au constituit prima dintre mai multe structuri tematice în opera lui Motherwell. Următoarea a fost seria «Je t’aime», pictată între 1953 şi 1957, în care această propoziţie în franceză apare scrisă pe pânză, deasupra unui fundal pictural din care nu lipsesc pulsiunile erotice. Pensulaţia este viguroasă iar culorile aprinse exaltă scriitura. În cea de-a treia serie, cea a lucrărilor deschise, el foloseşte fereastra sau glasswandul pentru a sugera privirea artistului dinăuntru către exterior. Culoarea joacă un rol dominant în vreme ce materialele se referă la călătorii, iar forma de “U” indică fereastra. Deşi mai arhitectural demersul său plastic este tot atât de plin de spontaneitate ca şi în seriile anterioare.

Pentru el, pictura este un proces de elaborare filosofică, deci nu este de mirare interesul pentru Platon ce a dus la realizarea lucrării Peştera lui Plato din seria «deschiselor». De altfel la el chiar culoarea este metafizică. Priveşte ritmurile abstracte ca o expresie a forului interior. Asociază conştientul cu liniile drepte, cu contururile marcate, şi cu unele forme ale abstracţiei, iar inconştientul cu marginile neuniforme, nedefinite, cu automatismul.

“Deși astăzi este subestimat, în opinia mea, a fost unul dintre cei mai buni pictori expresioniști abstracți”. Clement Greenberg, promotorul Școlii din New York.

1 thought on “Rafinament şi gestualitate la Robert Motherwell”

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

error: Content is protected !!